Moment poetic (4)

Gânduri derizorii


Un vis cuprins de palma rece,
Tăiată-n riduri sfidătoare,
Surprind emoţia ce nu trece
Şi patima ce nu mai doare.

Un vis am, nu principii,
Nici ambiţii strânse-n idealuri,
Mănunchi de sentimente grele
Sub pleoape se îneacă-n valuri.

E doar un vis tăiat de reguli,
Norme abstracte uitate-n timp,
Fragmente îngropate-n suflet,
Gânduri derizorii în culori de nimb.

În palma rece nască-se coşmarul,
Şi să înghită al meu chin,
Să uit limbajul, slăvit altarul
Celui mai frumos suspin.

Dreptul la sentiment (III)

-Cine crezi că îţi dă dreptul să te joci cu sentimentele celor din jur?
-Suntem adolescenţi, avem toate drepturile. Şi în plus nu m-am jucat cu nimic, pur şi simplu ţi-ai imaginat ceva ce nu există. Şi nu a existat niciodată!
-Cum poţi să spui asta! Prostule, n-ai cum să înţelegi...
-N-am cum băh Cristi, n-am cum, nu mă duce capul! Ia lasă-mă cu prostiile tale, mai vorbim după ce-ţi găseşti o prietenă. Până una alta, trebuie să plec, trenul nu stă după mine...
-Să nu te mai văd în faţa ochilor! Şi dacă o să ne mai întâlnim vreodată, ţine minte, o să.....vorba-i fu întreruptă de zgomotul frânei de maşină, iar mai apoi de contactul făcut de fiarele îndoite cu trupul său fragil, contact meditat doar de prostia nesiguranţei cu care trecu strada. Iar apoi se lăsă liniştea...

[...]

"Ăsta e e chiar nesimţit...nici măcar nu-l interesează ce simt cei din jurul lui..." gândi Cristi în timp ce aştepta pe o bancă în parcul central şi se juca cu o frunză uscată de monotonia trecerii timpului. Şi trecuse nu numai timpul, ci şi săptămâni bune de când nu mai vorbise cu Dani. Îl văzuse aproape în fiecare zi la şcoală, dar acesta din urmă nici nu-l băga în seamă. Apoi brusc îl suna să-l întrebe ce mai face, doar pentru a uita din nou a doua zi înţelesul cuvântului "salut". Ce să creadă el acum? Avea impresia că totuşi ar putea exista o legătură, mai mult decât o simplă prietenie, între ei. Dar aparent se înşelase. Acum şcoala s-a terminat, iar Daniel se arătă din nou brusc interesat să-l vadă, fapt pentru care şi stabiliseră un punct de întâlnire. Dar nu veni, şi doar frunza aceea încărunţită prematur rămăsese să-i ţină de urât. Până la urmă de ce ar fi fost el mai fraier? Poate era mai sensibil decât alţii, poate era mai fraier...ideea rămânea aceiaşi, Dani nu-şi făcea apariţia. Tocmai când dădu să plece Cristi îl văzu la braţ cu o altă fată, deloc urâtă dealtfel, trecând pe strada paralelă cu parcul. Daniel îl văzu, îi zâmbi ironic, după care îşi continuă drumul. Cristi încercă şi el să schiţeze un zâmbet, un gest oarecare, dar nu reuşi. Dădu drumul bătrânei frunze şi porni singur spre casă, trist şi cu o oarecare urmă de sentiment curgând de-a lungul obrazlui său stâng, acelaşi obraz care fusese odată fericit sub atingerea unei alte făpturi...

Cinci luni mai târziu, un telefon sună în seara zilei de 14 februarie la reşedinţa familiei Popescu. Avusese loc un accident de maşină...

Moment poetic (3)

Epilog


Şi fapta iar imprimă gânduri
Pictate-n foi de năzuinţă,
Purtate-n valuri de credinţă,
Ce-şi găsesc locul în mormânturi.

Născut pe note de-aroganţă
Zâmbetul moare-n ritm alert,
Pierzându-şi chipul de-nţelept
Fără să-i dăm vreo importanţă.

Şi se aşterne vag tăcerea,
În umbra-i zace-anost cuvântul
Ce-şi poartă-n tihnă legământul
Şi cultivă-n ochi durerea.

Mâine vom uita raţiunea,
Pe veci vom îngropa momentul,
Să nu mai nască sentimentul
Speranţa ce hrăneşte lumea.

Revedere

"Bună, a trecut ceva timp..." nu, nu merge, se gândi. Normal că a trecut ceva timp, prea mult chiar, şi în plus locuieşte la sute de kilometri distanţă, nu e ca şi cum ar fi putut-o vizita zilnic. "Hey, ce mai faci?" Hmm, prea banal, se gândi el din nou. Asta ar însemna să ascundă o emoţie nemărginită în spatele unei expresii care dă de gol mai multe sentimente decât şi-ar dori poate în acel moment. "Nu te-ai schimbat deloc" ar putea fi un început bun, dar se poate interpreta greşit. De unde ar ştii ea să aibă încredere în el dacă în trecut i-a dovedit contrariul. Câte şi mai câte expresii nu-i trecură prin cap, câte cuvinte încerca să diferenţieze din bogăţia oferită de limbaj, destul de multe pentru a putea naşte o conversaţie civilizată, însă îndeajuns de puţine pentru a nu stârni un conflict...
Se despărţise de ea acum doi ani. Nu-şi mai vorbiseră, nu-şi mai trimiseseră mesaje, mail-uri, nimic. În opinia lui era numai şi numai vina ei. O văzuse la teatru cu alt băiat, o văzuse pe stradă cu altul, de ce ar mai vrea la urma urmei să aibă de-a face cu ea? Se şi mutase în alt oraş la scurt timp după ce rupseră relaţiile. Poate ar fi trebuit să discute mai întâi, dar acum era prea târziu. Cu toate acestea, avea emoţii greu de ascuns. Nu ştia de ce, dar faptul că se afla în vizită la ea în oraş şi dorea să o întâlnească îl neliniştea. Nu avea de ce să se mintă singur, fusese prima lui dragoste adevărată şi nu ar putea-o uita indiferent cât ar încerca. În mai puţin de 10 minute avea să afle dacă procedase bine sau nu. Dar dacă nu avea să vină? Deja se făcuseră 15 minute de când aştepta sub bătrânul stejar...


"Ce să spun, ce să spun, ce să spun..." se gândi ea cu o oarecare nelinişte pe când ieşea din casă. Nu trebuia să se gândească la altceva decât un simplu salut pentru că era de datoria lui să deschidă discuţia, asta dacă îşi dorea măcar una. Pe de altă parte poate ar fi fost bine să aibă pregătită o replică în caz că el se bloca. Şi ea avea emoţii, însă şi le stăpânea cu o iscusinţă cultivată de-a lungul anilor. Nu ştia de ce vroia el să o vadă tocmai acum, după ce în trecut dispăru subit, fără nicio notificare. Trebuia să fie calmă şi să procedeze ca atare, nu avea nimic de pierdut. El în schimb nu se deplasase atâţia kilometri ca să admire stejarul...
Acum nu mai bine de doi ani el o văzuse într-o seară la teatru alături de vărul său din străinătate. Ofensat probabil că nu fusese şi el invitat a decis să nu-i mai vorbească o perioadă. Până când o văzuse din nou prin oraş, după care nu mai dori să audă de ea. Ea nu a înţeles atunci despre ce fusese vorba până în momentul în care părinţii ei i-au dat vestea: aveau să se mute din oraş. De-abia atunci a încercat disperată să ia legătura cu el, în zadar. De atunci nu a mai auzit nimic de el, iar acum brusc vroia să o vadă. Nici nu ştia de ce se minţea singură, pentru că încă mai ţinea la el şi îşi dorea din tot sufletul să îl vadă.
În cele din urmă ajunse la locul de întâlnire, dar nici urmă de el. Se uită mai bine la ceas şi văzu că întârziase jumătate de oră...probabil plecase...

Dreptul la sentiment (II)

Cristi stătea în spatele geamului şi privea oarecum neliniştit trecătorii de pe stradă; era ora 8 şi încă avea dubii dacă ar trebui sau nu să ia în considerare propunerea Marei de a-i însoţi, pe ea alături de Adela şi...Daniel. De ce îl chemau acum? De ce pe el? De ce în club? Prea multe întrebări îşi făceau loc în capul său, prea aglomerat de gânduri pentru a găsi răspunsurile necesare. Oricum nu făcea parte din grupul lor şi în plus, nu-şi permitea ieşirea într-un club atât de scump şi exclusivist, Dumars sau cum se numea el. Dar poate nu ar fi fost rău să meargă. La urma urmei, venea şi Daniel...
-Ar trebui să mă pregătesc. Nici nu ştiu cu ce să mă îmbrac...sper să ajung în timp util la Romană...
În cele din urmă părăsi garsoniera. La fel ca în orice sfârşit de săptămână, Bucureştiul era aglomerat, iar el cu greu îşi făcea loc printre zecile, chiar sutele de tineri grăbiţi să prindă un loc prin diversele localuri de noapte ale capitalei. Dar oare cum avea să se comporte în prezenţa lor? Mai presus, dacă nu îi ajungeau banii pentru opţiunile lor? Prea multe întrebări nu avu timp să îşi pună, pentru că ajunse în cele din urmă la locul de întâlnire. 8.45 şi deja se gândise că pierdu prea mult timp pe drum, el locuind în partea de sud.
"Haideţi oameni buni, aţi zis 8.45, aici sunt!"
8.45...9...9.30...10 şi nu îşi făcu nimeni apariţia. "Ştiam eu că ceva nu e bine"
-Cristi, Cristi! Ce faci aici singur, la ora asta?
-Servus Iulia! Uite, aşteptam pe cineva, dar... se pare că am fost tras pe sfoară. Probabil că mă voi întoarce acasă...
-Hey, ce să faci acasă? E sâmbătă seara! Uită de fraieri, vii cu mine!
-Unde?
-Club Dumars. Trebuie să mă întâlnesc cu o prietenă şi dupaia...
-Scuză-mă, unde ai spus?
-Dumars! E în Regie...nu contează, trebuie doar să îmi dea ceva, nu stăm. Dupaia...ne putem plimba, dacă vrei, sau dacă ai altceva în minte...
-Ăăă, nu ştiu dacă ar trebui...
-Off, haide, nu stăm mult.
-Bine...
Nu dură foarte mult până ajunseră pe strada unde se afla respectiva locaţie şi inima lui deja începu să bată din ce în ce mai tare. Ce avea să facă dacă dădea ochi în ochi cu aşa zişii lui "prieteni"?
-OK, eu mă duc să vorbesc cu prietena mea. Mă aştepţi la intrare?
-Sigur...
Iulia nu arăta rău deloc, iar unii colegi chiar îi spuseseră că în ultimul timp i-ar face ochi dulci. El însă nici nu putea concepe aşa ceva, nu mai avusese experienţe de acest gen cu o fată, nu ştia ce e de făcut. Da, era frumoasă, dar pentru unul ca el...oricum, ar fi vrut să-l vadă pe Dani, deşi încă nu-i era foarte clar de ce anume.
În timp ce se gândea la aceste aspecte, Cristi aştepta înăuntru când deodată îl văzu pe Daniel la o masă. Ar fi vrut să rămână neobservat, dar acesta din urmă îi făcu un semn cu mâna. Nu ştia ce să facă, nu răspunse la salut, era emoţionat şi nervos în acelaşi timp, din motive încă necunoscute lui. Nu zăbovi şi ieşise afară, unde rămase pe gânduri. O mână îl prinse de umăr, parcă trezindu-l dintr-un vis adânc...
-Ce faci, ai spus că mă aştepţi!
-Da, scuză-mă, am uitat...
-Ei, mergem altundeva? Sau...
-Nu, cred că ar fi mai bine să te duci acasă, probabil am să fac şi eu la fel.
-Păi nu ai spus că ne mai plimbăm? Sau putem rămâne aici dacă vrei.
-Nu, cel mai bine ar fi să pleci.
-Bine...mă conduci?
-Îmi pare rău, dar...trebuie să ajung undeva. Poţi să iei un taxi.
-Bine atunci...poate ne vedem mâine.
-Da, da, sigur...pa!
Nu mai aşteptă un răspuns şi trecu strada. Nu era nici el sigur de ce dorise să scape atât de repede de Iulia. Mulţi ar fi putut considera ceea ce făcuse el nu numai un gest de nesimţire, dar şi de pură prostie. Ceea ce până la urmă şi era. Se aşeză pe o bancă de cealaltă parte a drumului, lăsându-şi gândurile să zboare...

-Ce faci aici?...
I se păru că auzi o întrebare...
-Uite, ştiu că probabil te-ai supărat pentru faza de mai devreme. Ele au hotărât alt punct de întâlnire şi chiar nu am avut ce face...
Era Dani...
-Las-o baltă. Am avut încredere în tine şi poate nu ar fi trebuit.
-Hey, nu fi aşa...nu lăsa lumea să ne judece şi nu te lăsa nici tu influenţat de ce zic alţii...
Simţi o căldură pe obrazul stâng...
-Ţi-am mai zis, ele nu contează pentru mine. Nici ele, nici altcineva...
Nu mai ştia ce să creadă. O parte din el era fericită, alta tristă, vroia să mai stea, dar trebuia să plece. Era ora 12...

Dreptul la sentiment (I)

-Hai măi odată, de câte ori trebuie să te invit să dansezi cu mine? E chiar aşa de greu?
-Ştii bine că nu am chef seara asta, ţi-am zis şi când am plecat, ţi-o repet şi acuma.
-Băi frate, a ajuns fata să se roage de băiat...nu-i nimic, dansez cu Adela, poate te răzgândeşti...
-N-ai decât!
"Ce, acuma trebuie să fiu la dispoziţia ei în fiecare seară?" mai avut timp Daniel să-şi termine gândul până când veni băiatul cu băuturile.
-20 lei vă rog...
-Ia de-aici! Păstrează restul.
Dani ştia foarte bine motivul pentru care Mara optase în favoarea clubului Dumars: băuturi scumpe, muzică orientală şi programul care ţinea îndeajuns de mult pentru ca nu numai ea, dar toate fetele să aibă ocazia de a pune mâna pe vreunul din băieţii care frecventau aceste party-uri de fiţe. Până la urmă nu asta conta, bani avea destui, însă el nu împărtăşea aceiaşi pasiune pentru persoana care insistase atât de mult să vină aici, cu el...
-Ce faci, nu vezi că Mara e moartă după tine? Jumătate din liceu m-ar bate până şi pe mine pentru a petrece o noapte cu ea. Am ajuns de 2 ore şi nici nu te-ai mişcat de la masă!
-Adela dragă, te aud, nu trebuie să ţipi. Până una alta de ce nu l-aţi chemat şi pe Cristi? A trecut pe aici, de-abia intrase în club, l-am salutat, după care a şi ieşit. Cred că nu i-a convenit faptul că luminatele voastre minţi au decis să-l lase pe dinafară.
-Lasă-l băh în puii mei pe Cristi, du-te şi dansează cu fata aia, că e transpirată toată.
-Hai, fie, 5 minute...
Nici nu făcuse bine câţiva metri că Mara se şi aruncase la gâtul lui, lipindu-şi trupul de al său cu aceiaşi ardoare cu care ochii îi urmăriseră toate mişcările de când intraseră acolo. Muzica curgea din difuzoare, la fel şi setea de pe buzele Marei începuse să se scurgă pe gura băiatului. Îl săruta cu atâta pasiune încât mulţi din jurul lor se holbau practic la ei, fără ca Daniel să schiţeze cel mai mic gest. Mara nu era decât un alt număr, 2 luna aceasta, 4 de la începutul anului şcolar şi nu ar avea nimeni motive să mai continue evidenţa.
-V-aţi şi întors la masă? Băi fraţilor, voi nu ştiţi ce înseamnă ăla dans! Ia vino tu Dani cu mine...
-Ai grijă fato ce faci, că te vei întoarce cu mine acasă!
-Ia tăceţi voi şi duceţi-vă de dansaţi împreună! Ies să iau o gură de aer...
Nu mai apucară cele două să zică nimic. Fumul, aglomeraţia, muzica în special nu-i conveneau lui Daniel, şi doar pentru că şi le permitea nu însemna că trebuie să le şi suporte. Ieşise afară să se relaxeze, când îl văzu pe Cristi stând pe o bancă, singur. Îşi aprinse o ţigară şi înaintă spre bancă.
-Ce faci aici, singur? De ce n-ai rămas în club mai devreme?
Nu primi însă răspuns.
-Uite, ştiu că probabil te-ai supărat pentru faza de mai devreme. Ele au hotărât alt punct de întâlnire şi chiar nu am avut ce face...
-Las-o baltă. Am avut încredere în tine şi poate nu ar fi trebuit.
-Hey, nu fi aşa...nu lăsa lumea să ne judece şi nu te lăsa nici tu influenţat de ce zic alţii...
Dani îi cuprinse obrazul stâng cu mâna sa dreaptă, privindu-l direct în ochi.
-Ţi-am mai zis, ele nu contează pentru mine. Nici ele, nici altcineva...
Era ora 12, liniştea îşi făcea loc pe strada îngustă iar privirile lor rămaseră încleştate, sorbindu-şi unul altuia, în tăcere, secretele...

Vreau să fiu mare

-Eu când o să fiu mare am să mă fac pilot de curse...
-Ba nu, eu când am să fiu mare voi fi conducâtor de tren...
-Iar eu căpitan pe vapor...

Câte şi mai câte visuri şi idealuri nu am auzit, câte nu am trăit când eram mici, chiar şi numai pentru o zi... în lumea noastră puteam ajunge oriunde, puteam deveni orice, fără a suporta zilnic critica egoistă a celor din jur şi fără a băga de seamă neregulile lumii în care tocmai ne făceam intrarea. Puteam străbate oceane, puteam călătorii prin tot universul, puteam chiar zi de zi să facem mereu altceva, să schimbăm lumea, într-un cuvânt: să visăm. Timpul a trecut însă, la fel şi copilăria, la fel şi libertatea...

-Unde vrei să mergi la facultate?
-La Ştiinţe Economice.
-Îţi place economia? Vrei să ajungi mare economist, broker, manager?
-Nu, dar aşa vor părinţii mei. Nici măcar nu-mi plac calculele...

-Tu, ce facultate vrei să urmezi?
-Inginerie Chimică.
-Eşti bun la chimie? Ce poţi să ieşi de acolo?
-Habar n-am. Se intră pe bază de dosar, iar mediile mele nu sunt tocmai bune, acolo am şanse măcar...

Dar tu?...tu? ... ce vrei să ajungi, unde vrei să mergi?......cine eşti?

La câte întrebări de genul acesta nu suntem supuşi în fiecare zi şi câte răspunsuri ezitante, mincinoase nu suntem obligaţi să formulăm zilnic. Vârsta adolescenţei este perioada din viaţă în care pe cât de multe vor toţi de la tine, pe atât de puţine poţi să le oferi. S-ar presupune că este vârsta la care ne maturizăm, vârsta la care putem deja să luăm decizii pentru noi şi pentru viitorul nostru. Adevărul (dureros) este că cei mai mulţi dintre noi nu au habar, de cele mai multe ori chiar până în momentul în care termină liceul şi după, ce vor să facă în viaţă. De aceea îi lăsăm pe părinţi să decidă în locul nostru, este mai uşor aşa. De aceea alegem varianta cea mai uşoară şi zicem "las' că oi vedea eu mai încolo ce fac". De aceea vom ajunge roboţi ai societăţii, legaţi 10 ore pe zi de un birou insuficient iluminat, cu un salariu mediocru şi cu o viaţă mizeră.
Dacă există vreun moment în viaţă în care trebuie să luăm o decizie pentru noi, singuri, fără să ascultăm de nimeni şi fără să ezităm, acum este acel moment. Momentul în care trebuie să gândeşti cu inima şi nu cu creierul. Îţi place să desenezi, du-te la Arte. Îţi place istoria, filosofia, nu mai sta pe gânduri. Vrei să devii actor, îţi place să imiţi personaje, poate eşti bun la aşa ceva, teatrul te aşteaptă. De ce să devii un om urât când atâta frumuseţe se ascunde în spatele unei decizii atât de importante? Fii spontan, fii nebun, fă ce-ţi place. Întoarce-te în timp cu 10 ani şi adu-ţi aminte de aspiraţiile pe cât de puerile, pe atât de sincere ale unui copil ce-ţi purta numele. Poate acum este timpul să devii cel ce ţi-ai dorit mereu să fii. Şi acum, ce vrei să te faci când vei fi mare?

Moment poetic (2)

Petale de vis


Tremur în umbră. Şoapte –
Undele-n cercuri cuminţi
Trimit în neştire prin noapte
Trandafiri roşii – mă minţi.

Mai mult de pădure m-apropii
Sub zodia stelei din cer,
Se cerne-n altar glasul nopţii
În stropi de petale – mister.

Mă las în voie de veghe,
Tăcerea mă duce-n trecut –
Castelul, departe de-o leghe,
Aşteaptă din ierburi...tăcut.

…………………………………

În rochie albă smintită e vraja
Alerg înspre ea cu braţul întins,
Săbii din teacă scoate-acum straja
Şi sufletul curge prin braţe – învins.

În sala imensă lumina iubirii
Valsează cu pasul pieziş,
Din braţele mele ies trandafirii –
Petale roşii se scurg pe tăiş.

Moment poetic (1)

După cum am promis cu altă ocazie, voi relua activitatea de pe acest blog nu numai cu povestiri dar şi cu poezii, pe măsură ce acestea vor fi concepute. Următoarea creaţie a câştigat deja 2 premii pe plan local şi a fost nominalizată de asemenea la Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni LicArt 2008


Rutină


Şi când oraşu-mi va zâmbi
Din nou, pe zidul pal,
Voi şti c-a mai trecut o zi
Şi c-am ajuns la mal.

Şi riduri vor săpa grăbit
Cu ascuţiri pe pleoape,
Căzute-n zori ca-ntr-un sfârşit
Fâlfâitor pe-aproape.

Golul se-mbracă-n respirări,
Cu fracul de paradă,
Un doliu tipărit pe zări
De sfinţi într-o şaradă.

Şi strada când mă va striga
Am să-i răspund cu fler,
Aici e locul meu şi da,
În răni, infirmier.

Urâtule

Tot timpul mă trezesc sucindu-mi gâtul pe stradă, prin şcoală, la tv sau în parc după vreo sclipitoare frumuseţe ce nici măcar nu bagă de seamă admiraţia unuia ca mine pentru darul pe care-l poartă. Măcar odată de-aş fi avut şi eu parte de un zâmbet inocent venind din partea unei prezenţe feminine şi nu aş mai fi cerut altceva. În schimb stau pe canapea cu ochii ţintiţi spre chipul hidos ce mă priveşte din oglindă şi mă întreb (retoric poate): Eu de ce n-am avut niciodată o prietenă? De ce îi văd mereu pe alţii cu o altă mână într-a lor, păşind pe stradă ca şi cum ar fi ajuns subit la mântuire? De ce, de ce, de ce...? Niciodată nu am avut prea multă consideraţie pentru felul în care arăt, pentru modul în care mă comport, mănânc, zâmbesc, râd. Întotdeauna mi s-a spus să am mai multă încredere în mine, în propriile forţe şi atuuri, însă mereu am presupus că şi acestea vor veni cu timpul. Timpul a venit şi a trecut, calităţile se lasă aşteptate. Acum, mai mult ca niciodată, mă simt... urât! Da, urât, pentru că frumos nu sunt cu siguranţă. Niciodată nu am avut prea mulţi prieteni, niciodată nu am primit invitaţii în oraş, sau în nuştiu ce local, sau în mai ştiu eu ce club. Aş fi vrut, dar nu! Dar probabil că oricum aş fi fost nevoit să refuz de frica consecinţelor expunerii îndelungate în faţa unei societăţi neiertătoare. După cum am mai spus, stau pe canapea şi privesc în oglindă. Privesc în jos, privesc în sus, stânga, dreapta, nimic. Niciun semn care să scoată la iveală o mică bijuterie fizică, un mic atu facial sau vreun semn distinctiv care ar putea fi asociat cu termenul de "frumos". Ce cuvânt urât până la urmă...Poate că acesta mi-e destinul. Fiecare dintre noi are un destin şi poate că soarta a decis să fie crudă cu mine. Să nu am norocul de a simţi vreodată atingerea unei fete, sărutarea ei fierbinte sau vibraţia tremurândă a trupului ei virgin. Aoleu cât de departe îmi zboară mintea... măcar ea are posibilitatea de a-şi trăi dorinţele cele mai ascunse. Eu sunt condamnat să stau închis în casă şi să privesc la alţii cum îşi transpun rezultatele activităţii neuronale în fapte, nu gânduri. Până la urmă m-am obişnuit cu ideea că sunt urât şi nu este doar o chestiune de încredere în sine. Doar dacă aş reuşi să scap de îngrozitoarea privire ce mă urmăreşte constant din oglindă...urâtule!

Revenire

Îmi cer scuze pentru absenţa oarecum îndelungată de pe blog, dar am avut alte priorităţi în ultimul timp. Voi reveni pe viitor cu alte povestiri, dar îndeosebi cu poezii scrise mine, ce vor constitui de acum înainte obiectivul principal al acestui blog.

Eforturile mele se îndreaptă acum spre altă destinaţie, şi anume repercusiunile vieţii de zi cu zi, un nou blog în care voi vorbi mult mai deschis despre tot ceea ce mă preocuă şi mă înconjoară, fără a folosi un limbaj atât de încrjit precum cel de pe adolescentu'.

Aşadar, vă aştept şi pe viitor, atât aici, cât şi pe www.repercusiuni.co.nr

"Monolog" (Redefinirea eului, ultima parte)

"O greutate apăsătoare s-a lăsat în noaptea aceea peste totalitatea simţurilor mele interiorizate...zâmbetul nu mai era zâmbet, lacrima nu mai era lacrimă, aşa cum nici eu nu mai eram cel pe care îl ştiam şi chiar îl admiram odată pentru poziţia pe care o deţinea în faţa ignoranţilor din această lume nebună. Se spune că niciodată nu e prea târziu pentru a îndrepta lucrurile, dar se pare că am aşteptat prea mult şi când a sosit clipa, am lăsat-o să treacă pe lângă mine. Universul conspira împotriva mea, iar eu, creatură mică şi neînsemnată, eram obligat să asist la spectacolul grotesc ce se desfăşura sub groaza ochilor mei, sub aprobarea mea inconştientă, sub naivitatea mea destructivă. Ploaia din acea noapte m-a obligat să apuc din nou drumul spre casă, unde am rămas, din nou, singur într-o încăpere uriaşă şi lipsită de viaţă, nepăsător la trecerea orelor şi prea obosit pentru a mai cădea pradă somnului. Şi din nou mă întorc la întrebările existenţiale ce mi-au umplut viaţa de amărăciune: cu ce am greşit în faţa lor? ce am făcut să merit asta? ... de ce? Ultimele luni din viaţa mea au fost mai mult decât am putut duce şi poate tocmai de aceea am cedat acum. Picăturile de ploaie ce bat constant în geam şi din ce în ce mai tare nu îmi permit să mă afund prea tare în realitatea gândurilor trecute. Din minut în minut parcă mă trezesc dintr-un vis şi îmi întorc capul pe geam, parcă aşteptând să apară ceva la orizont, dar...nu apare. Din minut în minut parcă aştept să cedeze geamul pe care îmi susţin corpul şi pe care îmi odihnesc capul, dar nu o face. Dimineaţa nu o aştept să vină, căci nu aş ştii ce e de făcut, dar aştept ceva şi nu se întâmplă nimic. Şi mă afund din nou în profunzimea gândurilor...Adina, Radu, Adi, Sînziana, Cristi, Lore...toţi au contribuit imens la modelarea caracterului meu în ultimele luni, iar acum simt că sunt pe cale de a mă prăbuşi. Pot să trec peste o dezamăgire, chiar peste două, e greu, dar ştiu că se poate, însă acum s-a ajuns la un punct în care toţi au impresia că eu sunt doar o plastelină cu care se pot juca în voie. Nu le pot permite aşa ceva, nu vreau...din nou încerc să vărs câteva lacrimi, dar nu pot. La naiba, nici măcar atât nu mai pot face! Lore era speranţa mea, scăparea mea către o viaţă mai bună, către stări de spirit şi senzaţii nemaisimţite. Nu putea să dureze, era prea frumos pentru a fi adevărat. Încep să mă conving din ce în ce mai mult de acest lucru. Mi-au luat-o şi pe ea, după ce mi-au luat demnitatea, respectul, temperamentul...m-au transformat într-un monstru. Cărţile au rămas singurele care mă mai acceptau necondiţionat, dar acum nu le mai doresc eu. Picături de ploaie şi o lumină difuză din depărtare mă trezesc din nou la realitate. O nouă noapte a trecut sub sute de semne de întrebare în legătură cu ce va urma. Pe măsură ce lumina devenea tot mai puternică şi primele ghiozdane începeau să-şi facă apariţia pe geam, în drumul lor chibzuit spre şcoală, îmi devenea tot mai greu să rezist. Capul simţeam că este pe cale de a plezni, inima îmi bătea cu o repeziciune ce nu mai putea fi controlată, gândurile o luau razna, iar raţiunea dispăruse cu totul. Nu mai puteam să fac parte din această lume malefică, pur şi simplu locul meu nu e aici. Cum aş putea să mă întorc la ei, când ei sunt cei care mi-au luat tot ce aveam mai drag! În măsura problemelor nemărginite ce îmi năvălesc din nou în centrii nervoşi, un nou cuplu apare din depărtare, pe geam, ţinându-se de mână şi apropiindu-se în direcţia mea. De ce nu aş putea fi şi eu ca fericitul acela? Nu mi-ar păsa de nimic, nu aş avea pentru ce să îmi fac atâtea griji şi pentru ce să îmi distrug sănătatea în căutarea unor răspunsuri inexistente. Pentru mine e pur şi simplu un necun... ritmurile inimii au încetinit treptat, gândurile au dispărut iar respiraţia s-a oprit pentru câteva secunde, când în perspectiva celor doi care se apropiau de mână s-a concretizat imaginea Loredanei şi a lui Cristi. El părea fericit, pe când ea nu schiţa niciun gest. Poate...nu am mai putut să-mi termin fragmentul de idee. Brusc, ştiam ce e de făcut. Misiunea mea aici s-a încheiat, sau mai bine spus nu a existat niciodată. Locul meu nu e aici, aşa cum nici fetele nu trebuiau să îşi găseasă vreodată loc în inima mea. Mă îndrept calm spre baie, apuc relaxat între cele mai folosite două degete ale mâinii drepte o lamă sclipitoare şi mă întorc lângă geam. Nu mai are niciun rost acum gândul sau cuvântul, ci doar fapta. Totul mi-e mult mai clar. Aş mai fi vrut să las câţiva stropi de remuşcare pe hârtie, dar nici aceia nu ar mai fi avut vreun rost. De-a lungul celor cinci degete ale mâinii stângi, chiar în locul unde se termină articulaţiile nervoase ca simbol al raţiunii şi începe a se forma mâna ca simbol al păcatului decid să trasez o graniţă pentru a delimita lumea în care trăiesc faţă de cea la care năzuiesc. Acelaşi lucru îl fac imediat şi la locul de întâlnire al mâinii drepte cu integritatea corpului, dup care scap lama din mână şi îmi trântesc capul de geam. Mă simt obosit, căci nu am dormit o noapte întreagă şi acum mi-e somn. Privesc spre râul de păcate ce tocmai a izvorât din mine şi se îndreaptă vertiginos în jos, pe hainele mele şi mă gândesc la supărarea ce va umple ochii mamei mele când va vedea că i-am murdărit covorul. Mă gândesc că nu mai am timp acum de regrete sau de aspiraţii, de lacrimi sau de zâmbete. Privesc doar în sus şi sper ca locul spre care voi pleca să fie mai bun. Dar privirea mi-e obosită şi capul greu. Trebuie să mă odihnesc, aşa că închid ochii...mă gândesc ...şi sper..."

"Străin printre străini" (Redefinirea eului, partea IX)

"Picioarele nu mă mai ajutau deloc, deşi funcţionau la maximum...plămânii păreau să cedeze în orice clipă, pe măsură ce alegeam conştient să mă folosesc cât mai puţin de aparatul respirator...ochii înnebuniţi nu mai ştiau în ce direcţie o luase Lore şi nici nu mai puteam comanda mult timp articulaţiilor...vocea îmi era redusă la tăcere, sufletul atrofiat de spaimă. Deşi gonisem din baia fetelor ca nebunul şi fugeam încă disperat, doar pentru a putea identifica în câmpul meu vizual acea făptură pe care nu o merit, o pierdusem. Şi mai grav era că nici măcar nu ştiam dacă pentru totdeauna. Aş fi vrut să plâng, dar ochii nu mă ascultau. Aş fi vrut să ţip, dar vocea dezertase în neştire. Vroiam să urlu de nebunie, să bat aş fi fost în stare pe oricine mi-ar fi stat în cale. Sînziana dispăruse, Loredana la fel. Din nou...la naiba, din nou rămăsesem singur. Mii şi mii de gânduri, vise, trăiri, înjurături pe toate neamurile şi tentaţii criminale îmi năvăleau în minte, toate în acelaşi timp, toate pentru a fi satisfăcute. Nu puteam să rămân la şcoală, dar nici nu ştiam încotro să apuc. Îmi iau ghiozdanul şi gonesc disperat pe scări. În momentul în care ies pe poarta şcolii nu mai apuc să fac câţiva metri când, spre surprinderea mea, îi văd pe partea cealaltă, la braţ şi râzând de mama focului, pe nimeni alţii decât Sînziana şi Cristi. -Ce mama dracu...parcă voi doi v-aţi despărţit? Un nou set de râsete flămânde îmi trezesc dezgustul şi curiozitatea în acelaşi timp...-Vai, vai, acelaşi Bogdănel naiv ai rămas, măi jmechere! Ţi-am spus că o vom lua pe Lore cu noi în club noaptea aceasta, şi Sînzi...ei bine Sînzi a fost destul de drăguţă să ne ajute în conceperea planului! Tot prostuţ rămâi...-Prost eşti tu!! mai apuc să zic şi sar ca un câine turbat la gâtul lui Cristi, rupându-i cămaşa şi determinând-o pe Sînziana să ţipe ca din gură de şarpe. Pumnii par să nu mă mai asculte, au conştiinţă proprie acum şi se îndreaptă fără oprire spre faţa amorţită de durere a nenorocitului, care nu mai avusese timp nici să riposteze. -Opriţi-vă!! Vocea mă paralizează...chiar Lore ţipase de pe partea cealaltă a drumului să mă opresc. O faţă inundată de lacrimi privea direct spre mine, nişte ochi care implorau un remediu pentru durere rămăseseră ţintiţi asupra mea, iar buzele...acele buze atât de dulci acum tremurau ca şi cum ar fi fost expuse celui mai cumplit ger polar. -Am avut încredere în tine, te-am iubit, m-am dăruit ţie, iar tu...tu.....dispari din faţa mea! -Nu, aşteaptă! Lore! -Te rog, lasă-mă în pace! Dacă ai ţinut vreodată, cât de puţin la mine, lasă-mă să plec şi nu mă mai căuta! -Nu înţelegi, lasă-mă să-ţi explic! -Tu nu înţelegi...s-a terminat! atât mai apucă să zică până când faţa îi fusese din nou inundată de lacrimi şi o luase din nou la fugă spre casă. Lore...nu merita asta. Ce a făcut să merite asta? Unde e? Nenorocita de Sînziana, dacă o prind pe curvă...dar nu, dispăruse, împreună cu maleficul ei prieten. Şi eu...eu ce să mai fac acum? Totul pare, din nou, lipsit de orice sens, lipsit de esenţă, totul este doar o aparenţă deşartă. Pornesc spre casă, cu ghiozdanul în spate, trist dar mai ales nervos, neîmpăcat cu soarta, dar totuşi resemnat. Din nou mă trezesc în urmă cu câteva luni, când Lore nu exista pentru mine, iar eu nu cunoşteam nimic altceva în afară de batjocura bine-meritată, golurile ce-mi umpleau viaţa şi lacrimile. Acum, în schimb, furia a pus stăpânire peste raţiunea de altădată, durerea din suflet a înlocuit-o pe cea trupească, iar faptul că nu puteam face nimic...asta nu puteam suporta. Ajungând acasă, îmi aduc aminte de ceea ce spusese tâlharul mai devreme, ceva de genul că aveau de gând să o ia pe Lore în club...mai e o şansă. Aş putea să-i explic totul şi am putea reveni la ce eram înainte. Da, asta va merge! Trebuie să meargă! Şi atunci va realiza şi ea pentru ce vroiam eu să o protejez, pentru ce luptam eu cu morile de vânt şi cât de parşivi sunt ai noştri colegi în drumul lor spre a-şi atinge scopurile. Orele rămase le-am petrecut în tăcerea imensei sufragerii decorate în stil neomodernist. Niciodată nu mi-a plăcut să-mi petrec timpul acolo, dar nu mai conta. Neliniştea punea stăpânire pe mine, ca şi cum avea să se întâmple ceva rău. Simţeam asta, dar eram conştient că trebuie să merg în club. Ora 11 m-a luat pe nepregătite, dar am încercat să compensez cât mai rapid pierderea timpului absolut în defavoarea relativităţii gândurilor de moment. Câteva haine luate la mână, doi stropi de parfum şi am plecat. Deşi pe stradă mişuna de oameni, nu observ pe nimeni. Am un ţel, şi îl voi atinge. Ajung în cele din urmă la vestitul club de noapte Midnite, plătesc preţul uriaş de intrare şi îmi fac avânt într-o nouă lume. O lume presărată de muzică fără semnificaţii, băuturi fără efecte benefice şi siluetele încălzite în cel mai erotic mod de satisfacere a jocurilor trupeşti. Nici măcar nu eram convins că o voi găsi pe Lore aici, însă apariţia figurii frivole a nenorocitului de Cristi la orizont îmi deşteptă instinctul animalic însetat de răzbunare. Dau să mă apropii, însă sunt oprit la apariţia unei siluete din dreapta, îndreptându-se timidă spre el. Ochii îngroziţi nu mă mint, aşa cum nici norii grei de ploaie nu anunţă altceva decât ploaia. Loredana...mă simt un pic ameţit, nu mai sunt în stare să mă ţin pe picioare...dar se apropie în continuare de el, el o ia în braţe...luminile multicolore trebuie să îmi joace feste...iar el îşi apropie buzele, încă pătate de sânge, de ale ei şi...întorc privirea şi o iau la goană spre ieşire. În mijlocul străzii, sub privirile mulţimii, sub duşul ce tocmai s-a pornit din nori, ţip cât pot de tare, din adâncul plămânilor şi din abisul trăirilor. Totul este pierdut. Sunt doar un străin printre străini..."

"Renegarea sentimentului" (Redefinirea eului, partea VIII)

"Pe măsură ce nopţile se lungeau şi dorinţele cele mai ascunse ale trupului se dezlănţuiau, zilele se scurtau, iar sufletul devenea din ce în ce mai neglijat, raţiunea din ce în ce mai împinsă spre adâncurile din care izvora cu alte ocazii atât de pătimaşă...clipele petrecute alături de Lore, căci acum îmi permiteam să o alint astfel, nu puteau fi egalate prin nimic, iar cu cât petreceam mai mult timp alături de ea, cu atât mă simţeam mai puternic şi mă întrebam cum de am permis de-a lungul anilor aşa ceva, cum de le-am permis lor să mă trateze ca pe un gunoi când eu valorez mult mai mult decât mi se oferă! Ascunderea în spatele cărţilor lipsite de viaţă, ori sens, ori emoţie nu a făcut decât să îmi întărească acum convingerile despre naivitatea mea din trecut. Este ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un lung vis amăgitor, cu puteri noi şi gata să înfrunt toate răutăţile lumii, toate doar...pentru fata pe care o iubesc. Restul...nu mai contează acum. Şcoala nu mai este de mult o prioritate, căci nu aş mai vedea rostul anticipării ori pregătirii zilei de mâine când tot ce poţi obţine, tot ce este mai bun ţi se oferă azi, acum! Într-un mod oarecum ciudat, prietenii au început să mi se înmulţească, şi de când sunt cu Lore au început să mă asalteze cu invitaţii în oraş, cluburi, localuri. Poate au intenţii curate, poate doar se folosesc de mine...proştii! Când eu sunt de fapt cel care urmăreşte ceva...răzbunarea pentru tot ce am suferit în timp. Poate îmi voi face timp şi de ei, dar nu acum. Să observe şi să înveţe până atunci! Colegii nu mai există pentru mine decât ca obiecte de amuzament, părinţii doar pentru acoperişul pe care mi-l oferă deasupra capului şi banii de cheltuială. Loredana este singura care mai contează, căci restul...nici nu merită atenţie...
Primele raze ale soarelui îşi fac din nou apariţia în camera mea, trecând direct prin geamul destructibil şi oprindu-se doar la ridicarea pleoapelor grele pentru a face loc peisajului ce se contura în jurul meu. Aceiaşi rutină din fiecare dimineaţă mă aşteaptă, aceleaşi cărţi scârbite de viteza nepăsătoare cu care sunt alungate în şi dinspre ghiozdan, acelaşi drum obositor spre şcoală. Doar Loredana mă aşteaptă cu zâmbetul pe buze în clasă, iar eu îi răsplătesc bunăvoinţa printr-un sărut. -Bogdane, auzi, hai un pic să discutăm ceva... -Vino tu dacă vrei, n-am timp acuma. -Bine, fie...auzi, vrem să mergem diseară în club. Nu ai vrea să vii şi tu, cu Loredana bineînţeles? -Nu. Am alte planuri... Bineînţeles că ar fi chemat-o numai pe ea dacă ar fi putut, nenorociţii, dar am eu grijă de intenţiile lor indiscutabile. Chiar şi în timpul orei îi aud comunicând în spate, mai mult ca sigur despre mine şi despre aşa-zisul meu egoism. Colega mea îmi şopteşte că ar fi OK din partea ei să mergem, în caz că refuzasem vizavi de părerea ei neexprimată. Ciudat, nici măcar nu mă gândisem să o întreb şi pe ea...dar asta nu schimbă cu nimic decizia. Pauză după pauză îi puteam auzi cum îşi vorbeau între ei şi cum punea diverse planuri la cale, doar de ar putea-o convinge şi pe Lore să meargă. -V-am spus că nu mergem şi gata! -Hai măh, ce te costă?! Poate ea vrea să meargă...Instantaneu mă reped la gâtul lui Cristi şi îl prind de marginile cămăşii -Auzi băi băiete, tu nu cumva erai cu Sînziana? Sau o fată e prea puţin pentru tine?! -Dă-mi drumul...ce naiba e cu tine? Tu nu erai aşa...şi dacă tot eşti interesat, nu! Nu mai sunt cu ea! Ei, ia te uită cum se mai schimbă lumea. Azi iubire mare, mâine despărţire, poimâine alt prost şi tot aşa. Nimeni nu suferă, nimeni nu plânge, toţi iau parte la acest imens joc de scenă, după care trec la actul următor. Actori mult mai buni decât aş fi putut eu recunoaşte, trebuie să fiu sincer de data aceasta cu mine. Mi se pare intrigantă şi totodată atrăgătoare această viaţă de albină, să-i spun aşa, flori peste flori şi fiori peste fiori. Oare cum ar fi...gândurile-mi sunt întrerupte de sunetul ce marchează sfârşitul orelor din această zi. Trece timpul şi eu nici măcar nu apuc să mai duc gânduri simple la bun sfârşit. Presupun că va fi vreme şi pentru asta. O iau în faţă şi îi transmit Loredanei că o aştept la ieşire, întrucât reuşise de această dată să mă enerveze la culme Cristi şi aveam altceva în gând înainte să o apuc spre casă...dar o mână este surpinsă pe umărul meu în dreptul băii de fete şi sunt tras cu brutalitate înăuntru. Împins spre zid şi trezindu-mă dintr-o dată cu apăsarea unui alt trup peste al meu, Sînziana ţine să mă atenţioneze să nu fac gălăgie. -Lasă-l în pace, ştiu şi eu că e prost, dar nu merită! Tocmai de aceea m-am şi despărţit de el dar te rog, lasă-l în pace! Pe cât era de rea în sinea ei fata aceasta, pe atât era de atrăgătoare din punct de vedere fizic şi parcă cerea mereu mai mult. -Şi de ce nu mă laşi să-i dau o învăţătură de minte? Pentru că...nu apucă să-şi termine propoziţia când buzele aprinse i se făcură simţite peste ale mele, însetate parcă de puţină simpatie trupească. Aş minţi dacă aş spune că nu îmi place, pentru că îi răspund flămând la sărut. Respiraţia agitată a Sînzianei peste faţa mea senină este întreruptă un moment de prezenţa unui corp străin în baia de fete, marcându-şi prezenţa printr-un suspin. Gândurile noastre în acel moment mai avură timp doar de un ultim efort în priviri: Lore..."

Moravuri

-Dana, e a treia oară când te strig! Hai odată la masă!!
-Ţi-am mai zis că nu mi-e foame, ce nu înţelegi! Lasă-mă naibii în pace!
-Coboară imediat la masă! Nu mă fă să vin la tine...
-Ce dracu' e aşa greu de înţeles?! Nu vin, şi cu asta basta...
[...]


-Nu ştiu ce e cu ea. De două zile nici nu mai dă ochii cu mine, spune mereu aşa, în treacăt, fie că nu are timp, fie trebuie să se întâlnească cu nuştiu ce prieten, ori nu se simte bine...
-Păi şi ce ai vrea să-i fac eu? Îţi dai seama că dacă nu vrea să vorbească cu tine, maică-sa, cu mine nici atât...
-Şi tu eşti tatăl ei, la naiba! După ce că nu te implici deloc în educaţia copilului nostru, acum ai pretenţia să fie o fată model! Habar nu are de rolul ei în societate, în familie, trăieşte pe o cu totul altă lume!
-Nu ai vrea să vorbeşti mai încet?...Precis aude tot ce vorbim despre ea.
-Să audă, să audă, nu mă interesează! Nu am crescut-o aşa, nu merit un astfel de tratament! Nu din partea ei!...

-Hai mai lasă fabulaţiile mamă...nu te-a interesat niciodată de mine şi hop, acum ai pretenţia să fim dintr-o dată o familie mare şi fericită...
-Nu ţi-e ruşine să-mi vorbeşti aşa?! După tot ce am făcut pentru tine...
-Ce-ai făcut pentru mine? Ce-ai făcut pentru mine?! Numa' să te plângi toată ziua de aşa-zisul meu comportament "rebel" ştii...
-Taci din gură! Nesimţito! Treci în camera ta acum!
-Aş vrea, dar m-am plictisit să stau acolo şi în plus, am întâlnire...
-Ţi-am dat eu voie să pleci?!
-Nu ţi-am cerut voie până acum, cu siguranţă nu voi începe să o fac nici de acum înainte!
-Cum îndrăzneşti...
-Ciao, bătrâno!
-Dar...
[...]

"Carpe diem!" (Redefinirea eului, partea VII)

"Simţeam prin fiecare suflare grăbită apropierea serii. Depărtarea soarelui dătător de viaţă, dar totodată zdrobitor de speranţe, îndreptarea lui grăbită spre marginea orizontului îmi dădu un sentiment de satisfacţie nemaipomenită, mă făcu să simt fiori nemaisimţiţi, pur şi simplu să zâmbesc în gol, aşa cum ştiam că nu am mai făcut-o niciodată. Anticipam fiecare viitoare mişcare, dar totuşi nu mă gândeam la ea într-un mod preventiv. Urmăream fiecare deplasare a secundarului, dar nu aşteptam să-şi grăbească traseul. Şi nu în ultimul rând mă priveam în oglindăm pe mine şi pe nimeni altcineva. Pe mine! Patru caiete şi două cărţi aşteptau în cameră să fie răsfăţaţe, dar nu le-am mai satisfăcut capriciul, nu şi de data asta. Mă îndrept calm, relaxat spre dulap, îmi aleg cu grijă hainele şi accesoriile, pentru că nu-i aşa, am tot timpul din lume. Stiloul stă pe masă, cu vârful rece atrofiat şi mă priveşte trist, oarecum cu regrete faţă de indiferenţa mea. Indiferenţa faţă de temele pentru mâine, indiferenţa faţă de perspectiva unui viitor, a fericirii...dar nu este aşa, nu şi acum! Fericirea mea se află la 30 minute distanţă. Timpul îmi permite să mă aranjez corespunzător ultimelor tendinţe, să arunc mai mult decât nişte stropi de parfum pe gâtul meu cald, precum procedasem cu altă regretabilă ocazie. Părul trebuie să stea într-un singur fel, respiraţia greoaie, dar echilibrată trebuie să emane parfum de viaţă, privirea trebui să fie ageră, dar cuminte, trupul întărâtat de afrodisiacul nopţii, dar raţional. În fine, nu mai îmi bat capul cu detalii de genul ăsta, o anunţ pe maică-mea că plec şi mă îndrept spre uşă. -La ce oră te întorci? -Nu ştiu...Uşa trântită în urma mea ar fi trebuit să ţină loc de răspuns, dar am o presimţire că nu a fost aşa. Nu contează. Este linişte pe stradă. Atât de linişte încât îmi aud bătăile tumultoase ale inimii şi încep să simt cum sângele se pune în mişcare doar pentru a-mi aduce aminte încotro mă îndrept. După nu foarte mult timp ajung la intersecţia străzii Lăpuşneanu cu Cireşarilor, moment în care, întorcându-mi privirea spre apus, nu pot să ratez conturul unei siluete perfecte, îmbinarea unui mers atât de armonios şi dezvelirea feţei de o frumuseţe atât de revoltătoare...-Bună, credeam că nu mai ajung, scuze dacă te-am făcut să aştepţi! -Nicio problemă, acum am ajuns şi eu. -Ei, mergem? Oana spunea că ne aşteaptă în Midnite! -Sigur...Nu făcurăm doi paşi în direcţia aprobată când Loredana mă apucă de braţ, îmi zâmbi timid după care continuarăm drumul. Mă simţeam atât de mândru, atât de...special să am la braţ o făptură atât de frumoasă, atât de...perfectă! Nu pot să nu constat anumite priviri întoarse pe stradă, priviri cărora le răspund în acelaşi stil nevrotic. Nu după mult timp ajungem la destinaţie şi reuşim, cu greu printre zecile de persoane agitate, muzica ridicată la maxim şi băuturi îmbietoare peste tot, să-i localizăm şi pe tovarăşii noştri din această seară, Oana, Mihai şi Vlad. Odată aşezaţi la masă timpul începu să se scurgă vertiginos, întrucât privirea mea avea o singură destinaţie, iar vorbele mele un singur scop: Loredana. Fusta pe care o poartă, decolteul care tindea spre a deveni generos, dar încadrându-se în limitele frumosului, buzele care-i tremurau uşor, toate mă determinau să renunţ la compania celorlalţi pentru a discuta numai cu ea. Şi am văzut că la rându-i îi făcea plăcere să discute cu mine. Râdea mult, iar mie îmi plăcea lucrul acesta. Începusem să devin vorbăreţ din fire, iar ei îi făcea plăcere. Stăm foarte aproape unul de celălat, cu scaunele aproape lipite, însă luminile multicolore şi zgomotul din fundal lucrează în avantajul nostru. Băieţii se duseseră chiar să joace biliard, însă eu preferasem să rămân la masă. La un moment dat Oana se ridică pentru a se îndrepta spre baie şi o întreabă pe Loredana dacă vrea să o însoţească. Surprinzător, aceasta refuză şi rămâne lângă mine, lucru care mă bucură nemaipomenit. În acest moment decid să îmi iau inima în dinţi, mă întind sprea ea şi fără a-i mai lăsa timp de reacţie, îi ating buzele calde, sorbindu-le întreaga dulceaţă într-o clipită şi şoptindu-i la ureche, fără a mai conştientiza, "Carpe diem!". Un pic temător că s-ar putea simţi ofensată, constat din nou cu plăcere că zâmbeşte şi îmi răspunde fericită la sărut. Între timp se întorc şi băieţii la masă, şi Oana, clipa magică trecuse evident, dar zâmbetul rămas pe buzele noastre confirma faptul că nici unul din noi nu regreta nimic din cele întâmplate. Timpul trecuse, iar ora 12 ne anunţa că ar fi cazul să plecăm, dacă dorim să mai existe şi alte escapade pe viitor. Oana, alături de Vlad şi Mihai decid să mai rămână, aşa că ne luăm rămas bun şi ne îndreptăm spre ieşire. Însă nu reuşim să ne depărtăm mai mult de 10 metri de local când, în faţa noastră îşi face apariţia Cristi, însoţit, evident, de Sînziana. Nici nu am timp să spun ceva, căci mă şi trezesc împins înapoi, zmuls de la braţul Loredanei, iar mai apoi prins de guler, -Ce credeai că scapi aşa uşor? Ţi-am spus că ar fi cazul să o iei mai uşor, însă nu m-ai ascultat...nu îi permit să termine propoziţia când mă zmulg din încleştarea stranie a braţelor lui şi îi întorc un dos de palmă peste faţa, reacţie care îl îndepărtează, dar totodată le şochează pe ambele fete. -Acum să ştii, dragă Adiţă, cu cine e bine să te pui pe viitor şi exact de ce este în stare! Aşa că îţi sugerez să faci paşi... Cei doi rămaseră încremeniţi, iar după câteva secunde doar Sînziana mai avu curaj să adauge -Uită-te la tine, unde ai ajuns! Tu nu eşti Bogdan pe care îl ştiam...-Bogdan pe care îl ştiaţi voi nu mai este! îi reproşez fetei aproape ţipând, o iau pe Loredana de mână şi ne continuăm drumul, fără regrete şi fără a mai privi înapoi. Puţin şocată de eveniment, dar totuşi zâmbitoare şi ţinându-mă strâns de mână, ne continuăm drumul spre casa ei, iar eu mai adaug, fără a-mi mai măsura cuvintele ori a mă mai gândi la ceea ce tocmai săvârşisem, doar atât -O meritau...amândoi...stelele nemuritoare se înmulţesc la număr, purtându-se continuu în urma noastră, iar luna răpitoare de frumuseţi nedesluşite se opreşte deasupra capetelor noastre pline de gânduri tumultoase...-Ei, am ajuns şi la tine! -Aşa este...bine, atunci ne vedem mâine, nu? -Sigur! îi răspund încrezător... -Poate..o să te visez la noapte! -Eu cu siguranţă o voi face! îi răspund din nou, surâzând, la ultima replică, după care îmi iau rămas bun printr-un sărut plin de povara a mulţi ani de sentimente descătuşate şi îmi îndrept paşii spre casă...nu are ce să mai meargă rău de acum încolo, căci ea...deodată îmi aduc aminte că am uitat să-i spun noapte bună. Mă întorc spre ea, dar nu mă mai observă, şi am timp doar să constat fericirea întruchipată pe chipul ei: râdea..."

Bă' băiatule!

Ora 14. Marţi după-amiaza. Toţi elevii ies energici din şcoală şi se îndreaptă grăbiţi spre casă, urmând fie să-şi facă temele, fie să iasă în parc, la o bere, la un suc, fie la vreun meci...Sorin la fel. Mai timid din fire şi nu prea vorbăreţ, alege de acestă dată o altă rută spre casă. Despărţindu-se de colegii săi şi urmând cursul străzii Mihai Viteazul prin spatele blocurilor abandonate ce duc spre ieşirea din oraş, băiatul s-a trezit destul de repede urmărit de 3 indivizi, mai mari ca el cu siguranţă şi apropiindu-se cu rapiditate. Intrând destul de uşor în panică şi dorindu-şi din tot sufletul să nu fie el cel aflat în atenţia golanilor, acesta dădu să fugă, însă cei trei l-au prins aproape instantaneu şi l-au tras după un bloc înnegrit de trecerea timpului şi a oamenilor...

-Bă' băiatule, ce fugi măh ca prostu'?! Stai puţin prietene, vrem doar să vorbim ceva cu tine...
-Vă...vă rog frumos să mă lăsaţi...vă rog, vreau să plec.
-Auzi la el, vrea să plece...păi nici nu am făcut introducerile încă!
-Dar eu...
-Taci prostule, nu ţi-am dat voie să vorbeşti! Auzi...ceva bani, ai la tine?
-Nu, eu...vă rog...
-Ţi-am zis să taci! Băieţi, ia vedeţi dacă are ceva la el!
-NU, vă rog, nu am nimic la mine...lăsaţi-mă...
[...]
-Uite aici, normal că are! După cum e îmbrăcat, era normal...deşteptu'...
-Ehh, nu ai bani la tine, hai?! Şi te-am întrebat, mama măsii...ei las' că o să vezi ce păţeşti dacă ne minţi..
-Nu, vă rog, nu erau pentru mine...mama mea e bolnavă şi...
-Dobitocule, ţi-am zis să taci! Băieţi, pe el...

În câteva secunde, Sorin îşi pierdu bluza şi începu să primească lovituri în abdomen, în cap, la picioare...curând căzu pe jos, însă loviturile continuară. Sângele începu să-şi facă apariţia pe faţa lui, pe mâinile sale, pe trupul său alb şi îngrijit...

-Vă rog, nu...încetaţi...vă rog...
-Ha ha, arătaţi-i băieţi ce păţesc mincinoşii!!
Minutele trecură şi într-un final loviturile încetară. Bluza şi banii îi fuseseră luate, golanii dispărură în căteva momente, iar el rămase pe jos, scuipat, sângerând şi nemaiavând curajul nici să ridice privirea...

Seara îl găsi în spatele aceluiaşi bloc uitat de lume, plângând şi amintindu-şi la nesfârşit aceleaşi două cuvinte: "Bă' băiatule!...Bă' băiatule!....."

Nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat

"Dragă Anca,

Din nou, nu ştiu cum să încep, nu am fost niciodată prea priceput la vorbe...după cum probabil ai aflat deja.. mi-e greu să o spun...dar nu ne vom mai putea vedea de acum înainte. Ştiu, nu e corect, viaţa niciodată nu e şi nu o voi ierta pentru asta. De săptămâna viitoare voi pleca împreună cu ai mei în State şi nu ne vom mai întoarce...crede-mă, am făcut tot posibilul să îi împiedic în a lua această decizie, m-am zbătut, m-am certat cu ei, totul...pentru noi. Şi acum toţi se aşteaptă ca eu să merg mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat...nu pot, nu vreau, nu trebuie...nu atât de uşor. Mi-ar plăcea să pot spune că nu ai însemnat nimic pentru mine, că ai fost doar o distracţie, dar asta nu ar fi adevărat şi doar te-aş răni mai mult decât am făcut-o deja. Te rog, nu vreau să mai scriu...nu pot. Îţi cer doar atât...iartă-mă. Iartă-mă pentru tot ce am greşit de-a lungul celor doi ani, pentru tot ce am spus sau am făcut şi nu ar fi trebuit. Când eu nu voi mai fi, adu-ţi aminte doar de momentele în care te făceam să râzi, momentele în care simţeam că trăim cu un scop şi nu regretam nicio clipă petrecută împreună, indiferent prin ce compromisuri. Iartă-mă...şi nu mai privi niciodată înapoi, doar înainte.. tot înainte...

Nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat!

Cu dragoste,
Marius"


În dimineaţa zilei de 7 august, moment în care trebuiau să plece spre aeroport, părinţii băiatului au găsit această scrisoare pe pat alături de un fir de trandafir. Nici urmă de copil, aşa cum nu s-a găsit nici în următoarele ore, ori în următoarele zile, cu tot sprijinul poliţiei. Unii ar fi presupus că acesta a fugit după prietena sa, părinţii susţineau că a fost răpit iar autorităţile nu ştiau ce să mai facă. Nici până astăzi acesta nu a mai fost găsit...

"Eu împotriva mea" (Redefinirea eului, partea VI)

"Pot să jur că se gândeşte la mine...ştiu, este ora 3 dimineaţa, ar trebui să dorm, dar subconştientul îmbătat de iluziile ce aveau să vină, îmi spune că ea se gândeşte, fără îndoială, la mine. Privirea aceea însetată, zâmbetul acela mocnind a bucurii nemaipomenite, vocea ce m-a împiedicat a-mi curma viaţa aceasta fără cauză ori efect, toate m-au ţinut treaz până la primele raze orbitoare ale soarelui, ce mă anunţau că e timpul să mă pregătesc pentru o nouă revedere cu minunata făptură. Îmbrac hainele anoste fără a clipi, mănânc fără a respira şi plec fără a mai ţine seama că îmi lipsea ghiozdanul din spate. Tocmai în drum spre şcoală aud din nou acea voce blândă, rostindu-mi numele, şi nu strigându-l, într-o anume manieră cum nu a mai făcut-o nimeni până acum. Era, bineînţeles, slavă şi ofrandă zeilor, Loredana. -Ce faci, Bogdan? Nu te-ai săturat de atâta şcoală? -Ba da, dar ce să fac? Cum am rezistat atâţia ani, încă vreo câţiva nu mă vor omorî. -Ei lasă, mă ai pe mine alături să-ţi mai treacă plictiseala! -Aşa este, zilele devin mai scurte acum...Banalitatea conversaţiei şi schimbul a câteva vorbe dulci, chiar dacă au fost aruncate direct din corzile vocale, fără a mai fi prelucrate de creier, m-au făcut să mă simt excelent. Orele şi-au reluat cursul zilnic fără a le păsa de lipsa caietelor de pe jumătatea mea de bancă, şi primele critici nu au întârziat să apară: -Unde-ţi sunt caietele? m-a întrebat răstită diriga'. -Acasă, d-na dirigintă! Astăzi nu le-am mai luat. În mod ciudat, clasa rămase tăcută de data aceasta. Niciodată până acum nu mai răspunsesem atât de impertinent cuiva, darămite unui profesor. Lore zâmbi subtil, dar bineînţeles că am observat acest lucru. Nu mă mai interesa decât persoana ei în acest moment, nici părerile celorlalţi, nici criticile doamnei diriginte ce nu mai conteneau. Dar Dumnezeu a fost bun, înzestrându-ne cu două urechi. Simţeam că ceva este pe cale de a se schimba în mine. Nu mă mai interesa şcoala, iar viitorul îmi părea acum mult prea îndepărtat pentru a mă mai gândi la el. Într-un fel parcă ştiam că drumul pe care eram îndeajuns de aproape acum să-l aleg este oarecum greşit, dar nu mai conta...Ultima pauză din acea zi, chiar înainte de ignorata oră de geografie şi nu mai departe de 50 minute distanţă de drumul spre casă, m-a găsit plimbându-mă prin curte alături de Loredana. În faţa mea, la vreo 50 metri, alături de braţul firav, dar impunător al lui Cristi se afla Sînziana, care mă urmărea rece. -Se pare că ţi-ai găsit o prietenă în cele din urmă, nu-i aşa Bogdănel? Cristi dădu să râdă, dar privirea mea seacă îi întâlni instantaneu faţa şi o forţă să revină la starea sumbră de dinainte. -Poate ar trebui să îi spui domnişoarei că eşti un pic cam ocupat cu studiul pentru o relaţie. Sau poate te-ai decis să renunţi la carte pentru o fetişcană asemeni... -Ce-ar fi să mai taci şi naibii din gură! M-am cam săturat de comentariile tale patetice şi sincer, încep să cred că pe o scară ierarhică oarecare, nu întâlneşti minimul necesar pentru a mi te putea adresa! Din nou, Cristi dădu să îmi răspundă ceva, furios, dar fu reţinut de o oarecare ezitare. Lore îmi zâmbi, iar Sînziana tăcu mâlc. Ce naiba a mai fost şi asta, mă întreb un pic nedumerit. Nu am mai reacţionat niciodată atât de violent, dar...mă simt bine, mă simt puternic, deasupra lor, aşa cum nu am mai fost niciodată...minutele trecură, învăţăturile profesoarei trecură din nou neobservate pe lângă urechile mele atrofiate şi sfârşitul orei mă găsi faţă în faţă cu o nouă provocare: -Auzi, Oana m-a invitat seara aceasta în oraş şi mă întrebam dacă nu ai vrea să vii şi tu? Chiar mi-ar face mare plăcere. -Sigur, voi veni! îi răspund frumoasei mele colege de bancă fără a şovăi şi fără a-mi mai pune întrebări existenţiale înaintea răspunsului aşa cum am făcut atunci când Adina punea la cale maleficul ei plan. Dar oare...nu, Loredana nu ar face aşa ceva. Pur şi simplu, ştiu asta. Părăsind poarta şcolii şi despărţindu-mă de restul colegilor, căci datoriile casei mă obligară de această dată să adopt o nouă rută, mă trezesc faţă în faţă cu Adina, însoţită de Radu, încercând să-mi spună ceva, dar bâlbâindu-se asemeni unor copii...-Te-am auzit când vorbeai cu Loredana, ceva despre o ieşire în oraş. Ne întrebam...nu ai vrea să ne însoţeşti diseară în parc? Alături de ea, bineînţeles...ei, ia te uită cum s-a întors roata. Nu pierd prea mult timp gândindu-mă la un răspuns. -Nu! -Ăăă, pot să întreb...de ce? -Nu, pentru că voi nu mai meritaţi compania mea şi sunt convins, nici a Loredanei. Aşa că vedeţi-vă de treburile voastre şi mai veniţi la mine când veţi avea nevoie de o temă...care, da, de acum încolo va costa! Şi să nu uit...diseară am planuri! Nu permit tăcerii lor să mă plictisească aşa cum nu s-a mai întâmplat până acum şi plec. Firile lor rebele şi îndrăzneala din trecut s-au transformat acum în şovăială şi neîncredere, pe măsură ce asistau cu toţii la dispariţia lui Bogdan şi naşterea unui nou idol, un caracter ce nu avea să mai fie murdărit de acum încolo...de nimeni! Cu alte cuvinte, asistau la o redefinire a eului..."

Frica din priviri

Alexandra Badea are 18 ani. Asemeni oricărui alt adolescent de vârsta ei, îi place să se distreze, să-şi trăiască viaţa la maxim alături de prieteni. Şcoala nu mai este de mult timp o prioritate pentru ea, ori pentru Lavinia sau Corina, prietenele ei de suflet. 7 ore pe zi, 5 zile pe săptămână sunt alocate şcolii, această instituţie diabolică ce le mănâncă tinereţea, iar weekend-ul este dedicat distracţiei. Niciodată weekend-ul nu a prins-o pe Alexandra stând acasă. Degeabă îşi bat gura părinţii, degeaba se zbat ei, ce ştiu, parcă nu ar fi avut şi ei odată 18 magice primăveri la activ. Fiecare clipă pierdută din viaţă nu se va mai întoarce, de aceea, corect este să nu le pierdem aşa uşor. Vineri şi sâmbătă seara sunt dedicate exclusiv cluburilor, localurilor sau oricăror alte mijloace de distracţie în grup. Cele 3 fete au mulţi prieteni şi le place mereu să fie în centrul atenţiei, să iasă în evidenţă prin tot ceea ce fac. Colegii nu mai reprezintă de mult un punct de interes. Băutura, muzica şi dorinţa de o nouă escapadă au reprezentat şi în noapte de 13 octombrie motivaţii seriose pentru ca cele 3 fătuci să ţintească clubul Dyangello din estul Bucureştiului. Numai că noaptea aceasta nu aveau să fie uitată niciodată...

-Ţi-am zis ieri de clubul ăsta tu! Şi deja ai uitat...Deci e super tare, Lucian a zis că vine aici în fiecare vineri, se fac party-uri, băuturi gratis, şi o muzică...mamă fată ce muzică, aşa ceva nu ai mai văzut nici în Primăverii, pe cuvântu' meu!
-Bine tu, dar nu e cam departe? Adică, noi cu cine ne întoarcem acasă? Tu ar trebui să ştii mai bine fată că pe la Alba Iulia nu ţi-ai dori să zburzi noaptea singură...
-Lasă tu Alexandra, nu fi proastă, nu o să-ţi pară rău, ascultă-mă pe mine! Vezi-ţi de treabă, cine să se ia de noi? Nu a zis Sebi că vine să ne ia cu maşina, la orice oră vrem?! Hai, lasă prostiile, Corina îngheaţă de frig şi noi pălăvrăgim aicea! Let's go...

Băutură, muzică şi multă distracţie, acestea au reprezentat elementele principale din acea noapte. Fustele mini şi mişcările provocatoare ale fetelor au trezit instincte animalice în mulţi băieţi, dar atitudinea lor i-a alungat pe cât de repede au venit. Orele au trecut, băutura a început să-şi facă efectul şi a sosit şi momentul să se îndrepte spre casă.

-Ţi-am zis că nu vine Sebi după noi, la naiba! L-ai sunat deja de 3 ori. Crezi că se mai deranjează el la 4 dimineaţa pentru tine?
-Taci tu, mi-a promis că vine, îl sun încontinuu şi nu răspunde! Prostu' naibii...
-Hai mai bine să plecăm pe jos şi mai vedem noi, poate îl găseşti tu până la urmă.
-Bine, hai, fie...

Entuziasmul şi ameţeala celor 3 adolescente le-a făcut să treacă cu vederea faptul că acum erau urmărite de 2 inşi mai în vârstă, beţi şi cu chef de distracţie.
-Alo, alo gagicile, pe noi nu ne băgaţi în seamă?! Păi ce dracu, noi ne pierdem timpul aşa, şi voi nu ieşiţi cu nimic la produs?!
-Hai tu mai repede, grăbeşte pasul, nu vezi că proştii ăştia ne urmăresc de 5 minute? Cât naibii mai avem până la Unirii, măcar un taxi să prindem!
-Păpuşile, nu vreţi voi să stăm un pic de vorbă? Ou, pardon, nu vă place să staţi la taclale, astea tinere, vreţi direct acţiune!
În mai puţin de câteva secunde, cele 3 fete au fost înconjurate de golani. Intrând în panică şi nemaiştiind ce să facă, Alexandra a dat să fugă. Cei doi au prins-o imediat, astfel încât cele 2 prietene ale ei au avut timp să scape.
-Nu, nuuu, nu mă lăsaţi aici!! Corina, Lavinia, întoarceţi-vă!! La naiba, întoarceţi-vă, vă rog...nu mă lăsaţi aici!!
-Hai tu, nu o putem lăsa aşa, ce ştii ce îi vor face ăştia! Să ne întoarcem după ea!
-Tu proasto, vrei să ţi-o tragă şi ţie nebunii?! Fugi, nu mai sta!
-Nuuu...

Frica din privirile celor două aproape că putea fi auzită. Însă nu mai avură timp decât să îi arunce o ultimă ocheadă îngrozită Alexandrei, a cărei faţă era inundată de lacrimi şi rugăminţi, după care cele două şi-au întors îngrozite capul şi dispărute au fost în noapte...

Mai mult târâtă pe jos decât bruscată, Alexandra fu aruncată în scârbă după un bloc jegos. Hainele i-au fost rupte instantaneu, iar câteva palme peste faţă i-au tăiat elanul rugăminţilor şi lacrimilor îngrozite. În scurt timp fata disperată a rămas şi fără lenjeria intimă, iar golanii, excitaţi şi înnebuniţi de perspectiva unui trup fraged, îşi dădeau întrecere în a se descheia la pantaloni şi a-şi arunca limbile peste faţa tremurândă a fetei.
-Vezi, târfuliţă mică, ce păţeşti dacă umbli noaptea pe străzile acestea!? Săracile tale prietene au mâncat pământul, iar tu...ei bine, tu deja ştii ce urmează, nu-i aşa! O daaa, ştii...
Fata nu mai avu timp nici să respire când deja îl simţi pe unul dintre nenorociţi satisfăcându-se cu trupul ei gol. Iar apoi celălalt...şi din nou acesta...Secundele deveniră minute, minutele ore, iar lacrimile ameninţau să-i înece ochii în groaza eternităţii acesteia crude ce nu se mai sfârşea...
-Doamne, nuuu!! Nuuu...doar atât mai avu timp să răbufnească Alexandra, după care îşi pierdu cunoştiinţa...

În dimineaţa zilei de 14 octombrie, poliţiştii capitalei găsiră o fată întinsă pe jos după un vechi bloc comunist, fără haine şi cu urmele lacrimilor evaporate de pe faţa ei îngrozită ca după un teribil coşmar. Fata a fost dusă de urgenţă la spital, unde a şi fost constatat violul. Două săptămâni mai târziu, aceasta a încercat să revină la viaţa ei de zi cu zi. Toată şcoala o privea ca pe o ciudată. Nu mai vorbi nimănui săptămâni întregi, încât până şi profesorii începură să o evite. Cele două foste prietene ale ei, Corina şi Lavinia, nu o mai cunoscură. Dar nici ea nu le mai vorbi vreodată. Părinţii încercau să-i fie alături, dar nu-i mai recunoştea. Acum nu mai vroia să iasă în evidenţă prin nimic, nu mai părăsi casa în curând nici pentru a merge la şcoală, ci tot ce făcea era să stea în pat şi să plângă...


Astăzi, 14 februarie a fost anunţat la TV un nou caz de sinucidere. "Încă unul", îmi zic în gând, dar măresc totuşi volumul pentru a afla despre ce e vorba. Deşi ştiri din acestea sunt cu zecile în fiecare lună, rămân un pic şocat de eveniment. Şi mă întreb "Ce motiv ar putea avea cineva, mai ales o fată, să se sinucidă la 18 ani? Avea toată viaţa înainte...Doamne, ce naiba e cu voi...". Înainte de a închide televizorul, rămân puţin surprins de faptul că postul de ştiri a făcut public numele fetei. În fine, arunc telecomanda şi înainte de a părăsi camera mai repet o dată în gând cuvintele pierdute pentru totdeauna în negura morţii "Alexandra Badea...".

"Un nou început" (Redefinirea eului, partea V)

"Poate ar fi mai bine aşa...poate ar fi mai bine să las totul în urmă, totul...durerea cicatrizată într-un suflet atrofiat de naivitate, conştiinţa încărcată de sentimentele vinovăţiei unor fapte neconcepute, amintirile unor ani de viaţă risipiţi prin file antice de aspiraţii...şi pentru ce? Doar pentru a suferi toate nedreptăţile acestei lumi decăzute, pentru a fi mereu ţinta atacurilor murdare ale unor oameni ce nu pot fi numiţi oameni...animale, sunteţi nişte animale! Din nou chipul din oglindă mă priveşte nedumerit şi aşteaptă parcă să se întâmple ceva. Lama subţire ale cărei margini mă sfidează întru totul aşteaptă pe marginea chiuvetei. Este ora 7.30 dimineaţa. Cu mânecile răsfrânte, cu ochii umezi, cu respiraţia adâncă ce se înfruptă pentru ultima oară din această lume, nu mai am niciun fel de gânduri acum. Un destin glorios a dispărut în mai puţin de câteva momente, făcând loc unui altul, ce îşi dorea cu prisosinţă să se sfârşească...acum! Iau lama între degete, căci nu mai am răbdare să ascult ritmurile acestei planete lipsite de tonalităţi. Ştiu că acum e momentul, acum se vor sfârşi toate chinurile nemeritate şi toate iluziile puerile, concepute de-a lungul anilor de cunoaştere...adio.....-Nu te supăra, nu ştii cumva unde e situată clasa a IX-a B? -Ba da, la etajul I al liceului, prima sală pe dreapta. -Îţi mulţumesc din suflet, speram să îmi spună şi mie cineva încotro mă îndrept...De ce oare am ezitat la auzul acestor dulci vorbe, născute din stradă, din spatele geamului ce ar fi trebuit să fie închis? Nici măcar nu ştiu cine era, şi totuşi am ezitat...la naiba, nici măcar atâta lucru nu sunt în stare să fac! Arunc lama dintre degete, mă îmbrac în fugă şi ies, pornind grăbit spre şcoală. Ar fi trebuit să se termine totul, acum, dar iată-mă intrând pentru a nu ştiu câta oară pe poarta aceleiaşi şcoli ucigătoare, în timp ce prin minte se reiau la nesârşit aceleaşi vorbe rostite la ora 7.55 prin dreptul ferestrei întredeschise a casei mele. Banca de pe rândul din mijloc mă aşteaptă la fel ca în orice altă zi, singură, căci nu ar mai fi trebuit spus faptul că nimeni nu s-a gândit vreodată că poate mi-ar plăcea să împart acest spaţiu micuţ cu încă o persoană. Ciudat este acum că nimeni nu mai face glume proaste pe seama mea, toţi vorbesc în şoaptă şi-mi aruncă priviri scurte, întunecate. Dar nici că m-ar mai interesa, oricum mai târziu, pentru ei, nu voi mai exista...-Copii, bună dimineaţa, după cum bine ştiţi începând de astăzi aveţi o colegă nouă. Numele ei este Loredana, şi tocmai s-a tranferat la liceul nostru. Loredana, repet aproape râzând în gând, ce nume mai e şi ăsta...-Vă rog să-i oferiţi o primire călduroasă noii voastre colege. Hmm, Loredan...gândul batjocoritor mi-a fost întrerupt brusc de o apariţie divină pe uşa clasei, încât pentru o clipă am şi uitat de religia monoteistă pe care o cinstesc, dispus fiind să-i ofer un sacrificiu acestei revelaţii nemaipomenite. Mi-e greu să descriu în cuvinte, în gânduri sau prin fapte apariţia din faţa ochilor mei, o făptură atât de frumoasă, pentru care într-adevăr ai vrea să trăieşti...chiar şi numai pentru a apuca să o mai vezi o dată. -Uite, poţi să stai lângă Bogdan, în banca a doua, el nu are coleg. Sfinte Dumnezeule, vine spre mine, ce ar trebui să...ce fumoasă e...-Bună, eu sunt Loredana! -Bună...Bogdan! Ea era...motivul pentru care am fost nevoit să mai zăbovesc pe această lume. Inconfundabilă voce! Nu mai aud râsetele ascunse din spate, nu mai aud şoaptele îndreptate spre mine batjocoritor, din toate părţile...doar ea există, acum şi aici, pentru mine. Încerc din răsputeri să nu mă holbez la ea, chiar îmi dau silinţa, dar zeii au fost răi cu sufletul meu, să mi-o aducă pe mesagera lor atât de aproape de un umil păgân, nici măcar nu merit ca ea să se uite la mine. Dar totuşi...îmi zâmbeşte. Toate cărţile din lume, toate manuscrisele de mii de ani şi toate comorile Antichităţii nu valorează cât zâmbetul ei. Doamne, ce frumoasă eşti! Din nou îşi întoarce privirea spre mine, un pic nedumerită de data acesta. -Mersi, eşti drăguţ! La naiba...pe toţi demonii, nu ar fi trebuit să zic asta cu voce tare! Acum aş fi în stare să mă apuc din nou să studiez, doar pentru a descoperi în ani o metodă de a întoarce timpul, pentru a-mi retrage aceste cuvinte nechibzuite...dar a zâmbit! I-a făcut plăcere complimentul meu blestemat! O nouă lume se conturează în jurul meu. Nu mai au acum importanţă nici momentele umilitoare sub tutela lui Radu, nici râsetele flămânde şi răutatea diabolică a lui Adi, nici zâmbetul fals al Adinei, nici sidarea lamei ce încă mă aşteaptă pe jos, în baie...doar Loredana! Ce nume frumos...ziua a trecut pe nesimţite, la fel şi vorbele profesorilor, la fel şi batjocurile colegilor. Doar privirea mea a rămas neclintită la trecerea timpului. -Atunci ne vedem mâine, presupun. Pa! -Paaa...atât îmi mai permit ritmurile vocii să-i răspund fetei, în timp ce se depărtează, chinuitor, spre casă. Şcoala se goleşte repede, doar eu rămân visător în urmă, târând ghiozdanul după mine, umplut cu mii de vise spontane. Începe să plouă, dar nu mă interesează. Sunt fericit! Dar oare de ce? Chiar nu contează...pentru prima dată în viaţă, nu mai caut răspunsul unei întrebări izvorâte dintr-o stare de bine. Mă simt mai puternic, mă simt mai viu ca niciodată, şi ştiu că mâine, deşi va exista mereu, de acum va avea o cu totul altă semnificaţie pentru mine. Eu voi avea o cu totul altă semnificaţie, iar chipul din oglindă probabil că deja a dispărut. Un nou început se arată în faţa mea, timp în care stropii de ploaie cad neconteniţi, izbindu-mi fără milă tâmplele şi şoptindu-mi vorbe de neînţeles. Mâine trebuie să vină!..."

Dependenţa...de sex

-Cât de des ai putea spune că întreţineai relaţii sexuale cu partenerul tău?
-Să fiu sinceră, destul de des. Chiar dacă nu o făceam în fiecare zi, cel puţin o dată la două zile.
-Foloseaţi protecţie?
-Nu. Nu, pentru că am încredere în el, mă rog...aveam încredere în el, întotdeauna susţinea că se poate controla...
-Dar de ce atât de des, totuşi?
-Pentru că îmi plăcea. Şi lui îi făcea plăcere, se vedea prea bine. Doar dacă aş ştiut că nu eram singura...
[...]
-Cum ai reacţionat în momentul în care ai aflat că ai virusul HIV?
-Am izbucnit în plâns...abia mai târziu am aflat că prietenul meu de fapt întreţinea relaţii neprotejate şi cu alte fete. Astfel a contactat şi el boala...
-Ce ai făcut mai departe?
-M-am despărţit de el, deşi mi-a fost greu să o fac. Nu mai puteam dormi noaptea, aveam mereu coşmaruri...până în momentul în care boala a evoluat şi n-am mai putut închide un ochi pentru multă vreme. Chiar şi acum reuşesc să adorm cu ajutorul medicamentelor...
-Ai idee cât de avansată e boala? Există şanse să te vindeci curând?
-Din păcate...timpul nu mai are răbdare cu mine. Zilele îmi sunt numărate, iar tot ce pot să fac acum este să mă rog...şi să sper că alţii vor avea mai multă minte ca mine...

În urmă cu 2 luni, Andreea Lupescu, fată în clasa a XII-a la un liceu din Constanţa, declara cele de mai sus în faţa unui jurnalist al unei televiziuni locale, pentru un articol ce avea să fie uitat o săptămână mai târziu. Ieri jurnalistul a fost chemat din nou în sala A13 a Spitalului Municipal. Andreea murise la ora 20, în chinuri greu de imaginat, în timp ce răsfoia un album de familie vechi de 15 ani. Articolul respectiv a rămas neterminat...

Pierderea virginităţii

Mâinile lui calde curg în valuri deasupra trupului tău arzând de dorinţă. Respiraţia adâncă, precum cea a prăzii care-şi cunoaşte destinul şi îşi anticipează tot mai tensionată soarta, umple încet golurile din jurul vostru. Buzele lui îţi cuprind gura însetată, mai apoi sânii dornici, mai apoi abdomenul timid... hainele încep să părăsească trupurile păgâne, iar dorinţa pune tot mai mult stăpânire peste raţiunea confuză...ştiţi amândoi ce va urma...

Aşa este, vorbim despre prima noapte petrecută în doi. Mulţi au visat la momentul acesta, mulţi nici nu au îndrăznit să o facă, din teama că el nu va sosi niciodată. Şi totuşi, ai o prietenă la care ţii, pentru că eviţi de ceva timp să-i spui că o iubeşti, ea ţine la tine, dar îi este frică la rându-i de neînsemnatele, dar atât de frumoasele cuvinte te iubesc. Amândoi aţi petrecut momente minunate împreună, dar tu vrei acum mai mult. Şi poate că şi ea vrea. Amândoi vreţi să mergeţi mai departe, dar niciunul nu ştiţi cum să o faceţi. Bineînţeles, apare din nou teama de necunoscut, inexistenţa unei experienţe anterioare te va face să eziţi. Dar îţi doreşti atât de mult...Primul pas este deja făcut. Eşti cu ea, nu-i aşa? Ea este, la urma urmei, prietena ta! Poate o cină romantică ar da tonul, poate o plimbare în parc, poate câteva pahare de vin înghiţite în sec acasă la tine, toate sporind doar anticiparea, gândul la ce ar putea urma. Ea ţine la tine, dar nu vrea să se grăbească. Tu vrei să grăbeşti lucrurile, dar eşti precaut, pentru a nu strica momentul. Poate un pic de muzică ar mai destinde atmosfera. Pe măsură ce trece timpul, ea îşi dă bluza jos, suţine că-i este cald. Tu începi să o cuprinzi timid cu braţele, dar îţi este frică să nu o alungi. Săruturi dulci încep să curgă din buzele voastre virgine, şi începi să îi desfaci sutienul(sau cel puţin încerci, pentru că îţi este imposibil). Pantalonii sunt aruncaţi cu brutalitate după canapea, lenjeria ameninţă şi ea să fie agresată. Vă opriţi pentru un moment, şi tu o întrebi -Eşti sigură că vrei asta? Emoţia momentului şi căldura trupurilor unite nu îi permite decât o timidă aprobare din cap. Să nu uităm protecţia, nu şi-ar dori nimeni ca toate acele cursuri de la liceu să fi fost în zadar susţinute. Te încurci un pic, eşti confuz, pentru că nu ai mai făcut asta niciodată. Dar ea te ajută. Amândoi simţiţi tensiunea clipei, amândoi sţiţi acum că puteţi merge până la capăt. Respiraţia echilibrată şi armonioasă îi este întreruptă de un suspin scurt, ca şi când şi-ar fi dat sufletul sub tine. Un nou suspin, apoi încă unul....îmbrăţişările şi arcuirile perfecte ale corpurilor voastre unite sub un singur suflu îţi confirmă faptul că nu ai aşteptat clipa aceasta în zadar. Dar nici ea, pentru că nu regretă nimic. Îţi zâmbeşte, iar tu ştii cum să-i întorci favoarea. Un ultim suspin te îmbrăţisează şi îţi şopteşte cuvinte calde, în liniştea energizantă ce s-a lăsat în urma voastră...

-Te iubesc!
-Şi eu te iubesc!...

"Ruperea de realitate" (Redefinirea eului, partea IV)

"Nu ştiu dacă aş fi vrut să se ajungă până aici. Scârba râsetelor colegilor mei şi mai ales zâmbetul Adinei la umila mea suferinţă nemeritată m-au determinat să nu mai dau săptămâna aceasta pe la şcoală. Am rămas acasă, cufundându-mă tot mai mult în sobrietatea universului literar, adâncindu-mă parcă într-o nesfârşită aşteptare a unei descoperiri mântuitoare, o descoperire a acelui ceva ce avea să-mi spună DA, tu eşti mai bun decât ei, tu meriţi să ajungi departe, iar ei nu! Dar această aşteptare îmi trezea încontinuu amintiri renegate, amintiri ce aşteptau să iasă la suprafaţă şi să continue umilirea ciclului meu existenţial la infinit. Toţi poeţii care şi-au dat viaţa pentru a da naştere cuvântului, toţi prozatorii care au înecat în picuri de sudoare foile ce urmau să devină legendă, nimeni nu mai poate acum să domolească furtuna apocaliptică ce ameninţă să-mi cuprindă mintea şi să-mi înece suflul într-o mare de remuşcări. Poate nu ar fi trebuit să-l lovesc, poate ar fi mai bine să-mi cer scuze faţă de el şi de restul clasei, poate ar fi bine să o iert şi pe Adina. Iertare...acest cuvânt nu înseamnă mare lucru pentru mine. Toată viaţa am fost nevoit să uit, nu să şi iert faptele nenorociţilor care, în goana lor spre găsirea experienţei de viaţă într-o singură clipă de ignoranţă, nu au ţinut niciodată să fie iertaţi. Din nou mă cufund în gânduri şi mai apăsătoare, din nou realizez că nu am pentru ce să-mi cer iertare. Dacă vreau să ajung undeva în viaţă, trebuie să îndur şi să uit...să uit. Aerul devine din ce în ce mai dens, camera devine din ce în ce mai mică. Dacă nu voi ieşi în curând de aici, risc să fiu omorât. Încerc să mă ridic din pat, dar cad pe jos, cu faţa îndreptată spre peretele de un alb orbitor, care devine tot mai puternic. Ies din cameră, dar casa se clatină cu mine precum un vapor în derivă pe o mare uitată. Ignor papucii care aşteaptă rugători pe jos să fie întrupaţi, iau doar haina din cuier şi ies. Degeaba strigă în urma mea uşa atotvăzătoare, căci deschisă rămâne. Este linişte. Deşi zeci de oameni trec pe lângă mine precum furnicile ce nu se abat din drumul lor nici măcar în faţa unui pericol iminent, eu nu îi mai văd. Un pas, încă un pas, apoi încă unul...las strada în urma mea şi mă îndrept spre parc. De ce, nu ştiu, aşa cum nici omul nu ştie pentru ce a fost lăsat pe acest pământ, aşa cum nici soarele nu ştie de ce fuge de mine pe măsură ce se lasă seara tomnatică. Privesc la ceas şi pare să-mi arate ora 6, însă nu aş putea fi sigur. Aşa cum timpul este relativ, aşa cum universul nu are nici început, nici sfârşit, aşa nici eu nu pot fi sigur că ora indicată este 6. Totuşi am ajuns în parc. Frunzele decolorate de viaţă, dar rămase solemne în tăcerea lor îmi indică drumul spre o bancă roasă de timp, o bancă ce pare să contureze o siluetă. Dar sunt departe. Pe măsură ce mă apropiu de acest obiect lipsit de viaţă, cu unicul scop de a ne sprijini posterioarele ori de câte ori decidem că este nevoie, realizez că silueta îmbrăţişată este de fapt o fată. O fată pe care o cunosc, şi al cărei nume este Sînziana. A fost colegă cu mine încă din generală, dar nu m-a băgat niciodată în seamă să fiu sincer. Presupun că nu mă ridic la nivelul ei aristocratic, cunoştiinţele mele nu au nicio valoare în lumea ei materială şi limitată. -Ce te uiţi aşa la mine? N-ai mai văzut fete în mini până acum? Poate ar trebui să-i spui mămicii tale să te mai scoată şi pe tine din casă. Realizez brusc scopul pentru care am fost înzestraţi cu două urechi la naştere. -Ce stai acolo ca mutu' şi te uiţi la mine? Sau eşti încă supărat pentru ce ţi-a făcut drăguţa de Adina? Un nou râset stârnit pe baza unei analize profunde a psihologiei mele de moment, ce să spun, inteligentă constatare. -Trebuie să recunosc băieţaş, te-ai cam ars la faza aia. Ar fi trebuit să ştii mai bine că nu poţi avea încredere în curva aceea. Dar nah, prostuţii ca tine întreţin economia de azi. Voi învăţaţi să ajungeţi departe, munciţi, iar alţii se distrează şi culeg roadele. Şi până la urmă cine iese în câştig flăcău? Voi treceţi prin viaţă fără a rămâne cu nimic, pe când noi rămânem cu amintirile clipelor de glorie, cu frumuseţea fiecărei secunde trăită după instinct. Vrei să continui pe drumul acesta, treaba ta, dar să ştii de la mine, proştii ca tine nu vor cunoaşte niciodată fericirea! Proşti, fericire, ce naiba ştie ea? Nici măcar să-şi facă unghiile cum trebuie nu ştie...-Eu am plecat, mă aşteaptă Cristi. Ah, şi să nu uit...spune-i mamei tale să-ţi cumpere măcar o pereche de papuci. Ciao fraiere!...rămân pe gânduri. Şi ce mi se pare curios, nu din cauza ultimei remarci. Dacă are dreptate? Dacă îmi voi petrece restul vieţii în căutarea unei fericiri a cărei definiţii nici măcar nu o cunosc? Se face frig şi întrebările mele nu mai au răbdare să-şi primească răspunsul mult dorit. Un pas, încă un pas, trebuie să plec spre casă. Este ora 7 şi de data aceasta relativitatea timpului nu îmi mai pune vederea la îndoială. De ce nu aş putea fi şi eu ca ei? De ce trebuie să fie totul atât de complicat? Timpul nu mai are răbdare cu mine, nici noaptea, nici ziua. Secundele trec, minutele trec, şi viaţa începe să alunece pe lângă mine, fără a mai fi răbdătoare în aşteptarea unui scop final. Încerc din nou să-mi privesc viitorul în faţă şi nu văd decât un copil confuz, reflectând la problemele unei vieţi neîncepute, şi pe deasupra desculţ. Este frig, vântul îşi începe dansul ritualic deasupra asfaltului, măturând frunzele triste şi aruncându-le în voie spre cromatica rece a cerului..."

Prima prietenă/Primul prieten

Cine este el? Cine este ea? Nimeni nu te-a mai văzut până acum cu această persoană. Şi vă ţineţi de mână...şi vă îmbrăţişaţi...şi vă sărutaţi...Iar a doua zi ştii prea bine că toţi te vor asalta cu întrebări ce deşi nu îi preocupă, îţi oferă o anumită satisfacţie, căreia îi vei da curs prin răspunsuri ezitante. Şi după ce crezi că ai scăpat de ei, te vei întreba tu însuţi cum de s-a întâmplat astfel. Şi vei simţi lucruri noi, vei cunoaşte senzaţii deosebite, nu vei mai putea închide ochii noaptea, şi totuşi oboseala te va satisface. Buzele ei îţi vor rămâne tipărite pe obraji roşii precum culorile trandafirii, mângâierea lui îţi va rămâne vibrând pe trupul cald asemeni unei zile de vară. Şi ştii că va fi mereu aşa, şi nu vei mai fi la fel niciodată...

Aşa este, vorbim de prima relaţie serioasă din viaţa noastră. Am aşteptat-o de mult, am visat din totdeauna la această clipă şi iată că a venit. Ştiam că va sosi această zi. Ştiam! Dar acum, că a venit, nu mai ştiu, nu mai ştii ce să faci, deşi mintea îţi este inundată de gânduri. În primul rând să fim sinceri cu noi înşine, foarte mulţi fug de perspectiva unei prime relaţii cu o fată, respectiv băiat ca de o bătaie cruntă ce ne aşteaptă după ce vom trece pragul casei. Ideea în sine este nemaipomenită, dar teama de necunoscut, şi mai ales lipsa unei experienţe anterioare ne face mereu să ne gândim la ce ar putea merge mai rău: Oare chiar mă place, sau îşi bate joc de mine? Oare i-a plăcut acel sărut, sau am alungat-o? Ce ar trebui să fac acum, mai departe cum voi proceda?...Întrebări peste întrebări, răspunsurile nu se lasă aşteptate şi suntem nevoiţi să facem fiecare pas cu precauţie maximă, pentru ca nu cumva să alungăm de lângă noi această fiinţă atât de minunată, ce ne va lumina viaţa pentru restul zilelor. Foarte mulţi s-ar putea întreba ce paşi trebuie să urmăm pentru a ne găsi partenerul, această jumătate care ne-ar putea aştepta la fiecare colţ de stradă. Nimic! Nu trebuie să facem nimic. Fii tu însuţi, lasă lucrurile să decurgă normal, dar nu rata nicio ocazie care s-ar putea ivi, fie pentru a intra în vorbă cu cineva, fie pentru a-ţi pune în valoare anumite cunoştiinţe, atunci când e cazul. Mai devreme sau mai târziu, o vom întâlni, şi atunci când se va întâmpla, vom ştii imediat despre ce e vorba şi vom putea începe să visăm. Primul salut, prima întâlnire, primul sărut...încă mă trec fiori şi astăzi când mă gândesc. Totul pare atât de simplu, dar reuşim să facem lucrurile atât de complicate. Imediat ce vei ajunge acasă vei începe să-ţi pipăi buzele, pentru a realiza că nu ai visat. Te vei întreba dacă e cazul să o suni, sau e oare prea devreme. În cele din urmă o vei face. A doua întâlnire va trece din nou ca un gând necurat prin raţiunea cultivată de-a lungul anilor de şcoală. Încet, încet, vei deveni mai încrezător, mai mândru să umbli cu o asemenea frumuseţe la braţ, nu îţi va mai fi ruşine să-ţi exprimi sentimentele şi cu siguranţă nu vei mai permite oricui să întoarcă ochii după aleasa inimii. Este un băiat tandru, atât de frumos se poartă cu tine, atât de calm, dar totodată emoţionat îţi vorbeşte şi atât de pătimaş te sărută, încât nu-ţi vine să crezi. Bineînţeles că te vei lăuda prietenelor tale cu grandioasa cucerire. Şi tu îţi vei dori să dureze pe veci, nici tu nu vei mai avea somn noaptea din cauza lui. Acea frică de necunoscut s-a transformat brusc în entuziasmul unui nou mâine, în gândul vibrant al unei îmbrăţişări şi în ideea însetată a unui nou sărut...Ea este prietena mea!...El este prietenul meu!...

-Ia spune maestre, cine e gagica? V-am văzut ieri prin oraş, vă ţineaţi de mână. Hai măh că fierb aici, cine e?
-O cheamă Alina! Nici n-ai idee cât de bine ne potrivim, aş fi zis că e imposibil ca o persoană asemenea ei să existe. Ne-am întâlnit la o petrecere organizată de nişte prieteni comuni, şi de când am văzut-o am rămas mască! Nici nu mi-am dat seama cum s-a întâmplat, am invitat-o la dans, am vorbit ore în şir, am sărutat-o...da, am sărutat-o! Ea e omule, ştiu că ea e potrivită pentru mine!
-Ţi-am zis că o să vină şi ziua asta! Bravo măh, mă bucur pentru tine, sincer.
-E nemaipomenit ce mi se întâmplă! Oh la naiba, trebuie să plec, ne întâlnim în 15 minute! Te-am salutat...
[...]
-Spune tot fato, te-am văzut ieri prin centru, erai cu un băiat şi păreaţi foarte apropiaţi. Ce mai, l-ai şi sărutat! Ştii doar că am aşteptat să-mi spui mai multe...
-Da, e nemaipomenit! Îl cheamă Ionuţ. De când l-am văzut la petrecerea aceea de vineri, nu mi-am mai putut reveni. Este atât de tandru, şi mai ales sărută excepţional. Totul s-a întâmplat atât de repede, totul e atât de frumos...Ne potrivim de minune!
-Ei hai lasă, ştiu că eşti zgârcită cu detaliile, dar mă bucur pentru tine.
-Sunt în al nouălea cer! Of, uită-te cât e ceasul, probabil deja mă aşteaptă, trebuie să plec. Te-am pupat...

"Cunoaşterea mai presus de dorinţă" (Redefinirea eului, partea III)

"Mă doare capul îngrozitor..sau poate sufletul e cel care mă doare...sau poate doar am impresia că m-ar durea ceva, când de fapt mă dor toate. Ce am făcut să merit asta? N-am vorbit niciodată urât nimănui, deşi de la o vreme corzile vocale au început să-mi joace feste, împletind sunete pe care, în drumul lor grăbit spre a evada în lume, nu le mai recunosc. Nu am făcut niciodată rău nimănui, deşi mintea îmi zboară spre ţinuturi sinistre şi împleteşte în linişte gânduri ce par a nu mai pot fi stăpânite. Este ora 7.30 dimineaţa, şi nu vreau să merg la şcoală. Ciudat, nu m-am gândit niciodată la perspectiva unei zile absentate de la şcoală fără vreun motiv anume. Dar am motiv, cum să nu! M-au tras pe sfoară, şi-au bătut joc ca de ultimul fraier, iar eu, punct neînsemnat rătăcind fără cauză, ori efect prin acest univers etern, nu pot să fac nimic în această privinţă. Gânduri peste gânduri, şi iată că mă trezesc totuşi onorând reflexul mersului, îndreptat spre învăţătură, aşa cum aerul se îndreaptă spre a deveni din nou aer, aşa cum gândul răzbate spre a deveni din nou gând. Las în urmă casa, mai apoi poarta şcolii, scările, trepidând în trecut sub valurile atâtor smintiţi, fugind, tânjind spre plăceri nebănuite de mine, las în urmă colegi plictisiţi de monotonia aceluiaşi plan de viaţă, desfăşurat zi după zi, în fine, las în urmă uşa clasei şi mă aşez în bancă. -Auzi, Bogdan, servus, în legătură cu aseară, îmi pare... -Nu mai contează. Îi întrerup vorbele cu brutalitate Adinei şi o forţez să se îndrepte spre banca ei. -Doar nu credeai că va veni de chiar, nu-i aşa? Aceleaşi râsete flămânde, care mă aşteaptă zilnic cu un apetit tot mai grozav, îmi pun sângele în mişcare. -Auzi Radule, vroia să-ţi fure prietena! Păi măh dobitocule, eu am aranjat cu ea să îţi spună ce ţi-a spus ieri, trebuie să recunosc, ne-am distrat pe cinste! Până şi Adinei aceste remarci, lipsite de orice urmă a mii de ani de evoluţie a gândirii umane, îi trezesc zâmbete. Zâmbete ce-mi determină sentimente necunoscute a lua naştere, sentimente ce mă sperie chiar şi pe mine. Respirările tot mai accentuate, bătăile inimii tot mai agresive, gândurile minţii tot mai întunecate, toate mă îndeamnă să strig în gura mare: Tăceţi! Vă rog, tăceţi...-Hopa, s-a enervat Bogdănel; ce-o să faci mămică, o să mă spui d-nei diriginte? Sau poate o să plângi, te rog nu plânge. Promit că îţi cumpăr ceva bun în pauză şi trecem peste...Toată clasa nu se mai poate opri din râs. Adi insistă să continue, deşi l-am rugat să termine. Nu ar trebui să fac asta...-Hai Bogdănel, spune-mi ce-o să faci? Poate ar trebui...vorba-i e aruncată înapoi în gât de un pumn pornit chiar din dreapta mea, chiar din aceiaşi mână ce mă hrăneşte în fiecare zi. Tăcere...toată clasa e în tăcere, iar eu sunt îngrozit de fapta pe care tocmai am săvârşit-o. Ridicându-se cu greu de jos, nenorocitul părăseşte sala, iar eu, blestemând în gând ziua în care i-am vorbit pentru prima oară Adinei, îmi iau în fugă ghiozdanul şi plec, fără a mă uita înapoi, fără a mă opri pentru a-mi trage sufletul. Las în urmă şcoala, las în urmă amintirea urmelor de sânge de pe mâna mea şi nu mă opresc până nu ajung acasă, în baie, în faţa oglinzii: Cine eşti tu? Răspunde-mi! Doamne, ce am ajuns...ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns până aici? De când a trecut învăţătura pe planul doi pentru mine? De când am permis unei fete să intre în viaţa mea şi să-mi dea peste cap agenda unui întreg ciclu existenţial, o viaţă bazată pe cunoaştere, pe crearea unei cariere de succes, o viaţă împlinită. Nu pot să arunc toate acestea la gunoi pentru un orgoliu prostesc. Dorinţa...dorinţa de a-i simţi culoarea buzelor, de a-i descifra limbajul privirii, dorinţa de a-i cunoaşte istoria, toate acestea trebuie să înceteze! Tu trebuie să înveţi pentru a ajunge departe, şi nu îţi voi permite să-ţi ratezi viaţa pentru o nenorocită, pentru nişte inculţi, pentru nişte...proşti. Cunoaşterea trebuie să fie mai presus de dorinţa, de atracţia pentru sexul opus, mai presus de îndoielile, de şovăielile unui copil abia ajuns la pubertate, care încă nici nu cunoaşte valoarea propriilor lacrimi. De azi vom începe să ne croim viitorul şi nu vom mai permite nimănui să ne oprească în glorioasa cale spre fericire, nu-i aşa. Nu-i aşa? Răspunde-mi!"

Tutun, droguri şi vise deşarte

-De ce te-ai apucat de fumat?
-N-aş putea să vă dau un răspuns concret, sincer...poate pentru că toţi prietenii mei fumau, poate pentru că mă vedeam adesea inferior lor, ştiţi cum e, nu ai destul sânge în tine ca să încerci. Uitaţi-vă la el, laşul, nu îl ţine! Ei lasă, o să vedeţi voi...
[...]
-Aşa că ai început şi tu! Te-ai gândit vreodată că o să ajungi aici?
-Nu! Sincer nu...

-Dar de droguri de ce te-ai apucat?
-Ei bine, aici e cu totul altă poveste. La început nu am vrut, dar şi Ionuţ, şi Sandu începuseră deja. Mi-au povestit cum este, ce senzaţii îţi oferă, şi sincer m-au captivat de la început...
-Si de atunci nu ai mai fost la fel...
-Da, aşa este...începusem să fur bani de acasă pentru droguri, lipseam de la ore pentru...ştiţi şi d-voastră...
[...]
-Dacă ai mai putea acum să schimbi ceva, ai face-o?
-Da...aş schimba totul...

Acestea au fost ultimele vorbe ale lui Alin Simion, elev în clasa a XII-a, la un liceu din Bucureşti. Nu a apucat sa-şi termine propoziţia când a căzut în comă. 4 ore mai târziu mama sa îi plângea moartea, la capătul patului său rece, care îşi odihnea veşmântul, fără a-i păsa de nenorocire, în imensitatea pustie a spitalului Alexandru Obregia ...

"Iluzia unui vis" (Redefinirea eului, partea II)

"Bineînţeles că n-am închis un ochi toată noaptea. De fiecare dată când pleoapele, atârnând ca plumbul, încercau să sfârşească chinul ochilor inundaţi de durere, imaginea Adinei îmi apărea precum lumina zilei care te orbeşte pentru câteva clipe în zorii fiecărei dimineţi. O dimineaţă care, inevitabil, a venit şi m-a făcut să constat că pentru prima oară eram cu adevărat nefericit. Mult mai nefericit decât momentele în care colegii râdeau de mine şi mă numeau şoarece de bibliotecă, mai nefericit decât clipele în care eram îmbrâncit pe scări pentru că refuzam să lipsesc de la ore alături de ei şi cu siguranţă mai mizerabil decât ziua în care mi-a părut rău pentru prima oară că m-am născut. Soneria şcolii parcă mă deşteaptă dintr-un lung, dar ameţitor vis. Îmi îndrept paşii îndoielnici către mizerabila sală a clasei a IX-a B şi către marginile roase ale celei de-a doua bănci de pe rândul din mijloc, doar pentru a mă trezi în secunda următoare cu un caiet izbit de tâmplele mele nedormite. -Bogdănele, fereşte căpşorul data viitoare, căci nu am vrea să rămânem pe întuneric! Hohotele flămânde mă dezgustă. Orele trec, spiritele ce mă înconjoară trăiesc la maximum fiecare clipă, ei transformă orice lucru cât de neînsemnat într-un adevărat eveniment. Ce fel de viaţă e asta? Cum poţi trăi fără să te gândeşti la ce te aşteaptă mâine, ori săptămâna viitoare, ori peste 2 ani? Din nou sunt întrerupt cu brutalitate, dar de data aceasta Radu este cel care mă scoate din abisul gândirii mele neîmpărtăşite. -De ce n-ai venit ieri cu noi? Dacă ai ştii ce ai pierdut...O da, sunt sigur că voi regreta peste 10 ani, când voi avea bani şi fericire, acea seară când am ales să satisfac poftele foilor de hârtie în detrimentul buzelor însetate de puţină dulceaţă. -Să ştii că a întrebat Adina de tine, vroia să-ţi spună nu şiu ce...Nu pot să cred, oare vorbeşte serios? Ticălosul vrea să-şi bată joc de mine. Ignoră-l, nu îţi merită atenţia..-Vroiam să discut ceva cu tine, Bogdan! Aveam în gând să merg cu fetele în parc în seara aceasta, dar ele nu mai pot să vină. Mă întrebam, oare nu ai vrea să mă însoţeşti? Nu mai vine nimeni altcineva. -Ăăă, bine, păi..da, sigur că da. -Voi fi la intersecţia cu Calea Nordului, la 7.30. -Da, perfect, ăă, voi fi acolo...cu siguranţă voi fi acolo. Dobitocule! Alte cuvinte nu ai găsit?! Ce impresie şi-a făcut oare Adina despre tine? Nu mai contează acum...La naiba, deja e 7. Arunc în grabă 2 stropi de parfum de orhidee pe gâtul ce-mi tremură de emoţie şi plec grăbit. Nu pot să cred, este aproape ca un vis! Asta trebuie să fie, Calea Nordului...este deja 7.35. Din câte am citit, s-ar părea că fetele întârzie de obicei la întâlniri. Oau, întâlnire, ce frumos sună! Mii şi mii de gânduri îmi invadează ţinutul dintre urechile înroşite de frig, gânduri prea mari pentru speranţe atât de mici...este ora 8. Oare s-a întâmplat ceva? Doar dacă aş fi avut telefon mobil! La naiba! Oare...şi-a uitat de mine? Gândul mi se pare atât de absurd, atât de înfricoşător, încât îl alung, dar revine mereu, în fiecare secundă, în fiecare clipă. Minutele trec, frigul dansează în voie pe armonia pletelor mele, secundele trec şi Adina nu mai apare. Un pas, încă un pas şi plec spre casă, căci deja e ora 9 şi suspinele ameninţă să-mi ia în fiecare moment suflarea. Să fi fost un vis, să fi fost o iluzie, nu ştiu, dar simt că mă prăbuşesc. Sunt nevoit să mă sprijin de un stâlp de înaltă tensiune pentru a nu cădea. Ridic privirea - am ajuns acasă. Şi iată, copil prost, că ceea ce părea a fi o escapadă din rutină s-a dovedit nimic mai mult decât iluzia unui vis prostesc, prea mare pentru caracterul meu prea mic. Trebuie să găsesc energia pentru a face şi aceşti ultimi paşi, înainte de a intra din nou pe poarta obişnuitului, previzibilului, uniculului meu mod de viaţă..."

Băieţi vs. fete sau bătălia sexelor

Eu sunt băiat, ea e fată. Eu port cercel într-o ureche şi în sprânceana dreaptă, ea în ambele urechi, în nas şi în buric. Eu am nevoie de 5 minute să mă pregătesc înainte de a ieşi în oraş, ea are nevoie de o oră (cel puţin). Mie îmi place să beau şi să râd cu prietenii, ei îi place să danseze şi să întoarcă privirile tuturor celor ca mine. Pe mine nu mă preocupă viitorul atât de mult, ci prezentul; ea, dimpotrivă, vrea să-şi pregătească o carieră de succes în primul rând. Orice neînţelegere cu prietenii (şi nu numai) se rezolvă relativ uşor, prin forţă, lor în schimb le place să se jignească şi să se umilească mai întâi. Eu am nevoie de ea, ea are nevoie de mine...

Nu cred că este cazul să mai continui. Ideea în principiu este simplă: fiecare îşi susţine cu tărie genul şi nu acceptă dominaţia celuilalt. Astfel se ajunge adesea la dispute pe tema băieţi vs. fete, cine e mai puternic, cine e mai deştept şi aşa mai departe. Unii sunt dispuşi să meargă foarte departe pe acest subiect, devin fundamentalişti, nu mai acceptă nimic sexului opus şi se refugiază într-o lume a lor. Poate unii sunt gay tocmai din perspectiva unei vieţi mai liniştite, lipsite de aceste confruntări sexuale (?!). Problema este că în ultimii ani s-au schimbat foarte mult atât băieţii, dar şi fetele, nu doar prin prisma gândirii, dar şi al comportamentului. Cine s-ar fi gândit că voi auzi tot mai multe fete, dacă pot fi numite aşa, înjurând pentru orice nimicuri sau răstindu-se la cei ce nu au curajul să riposteze, folosind acele cuvinte magice tot mai des şi în circumstanţe tot mai nepotrivite. Da, culorile limbajului s-au diversificat mult în ziua de azi. Mai mult decât atât, vedem adolescente scuipând pe stradă, ţipând de mama focului unele la altele şi adoptând ţinute tot mai sumare. Poate veţi spune că am ceva cu reprezentantele sexului feminin. Chiar nu am nimic, dimpotrivă, întotdeauna mi-au plăcut şi întotdeauna îmi vor plăcea (indiferent câte experienţe eşuate voi avea sau câte obstacole voi întâlni - dar despre asta mai încolo). Nu mă leg de băieţi (deocamdată) pentru că nu s-au schimbat atât de mult în privinţa aceasta. Întotdeauna ne va plăcea băutura, întotdeauna vom înjura la meciuri, în curtea şcolii sau când nu ne convine ceva şi mereu vom rămâne aceiaşi nenorociţi pe care deşi spuneţi tuturor că îi dispreţuiţi, adesea vă place să le aflaţi istoria prin intermediul unui atât de simplu sărut. Să nu generalizăm, mulţi adolescenţi se încadrează în tipic, dar tot mai mulţi noncomformişti apar pe zi ce trece, tot mai multe corcituri de fată-băiat, dacă îmi este permis să folosesc termenul. Părerea mea este şi va rămâne că nu trebuie sub nici o formă să înlăturăm acest conflict, ci să-l susţinem, dar prin fapte, nu vorbe. Băiat sau fată, nu contează, fiecare are avantajele lui, fiecare se poate folosi de ele în interes propriu sau comun, fiecare este liber să-şi aleagă orientarea sexuală sau socială. Chiar aş putea spune că această bătălie a sexelor este benefică, pentru că ne împinge continuu la perfecţiune, ne îndeamnă mereu să descoperim noi calităţi în noi înşine, să fim tot mai buni pe zi ce trece prin ceea ce reprezentăm. Întotdeauna unul va trebui să cedeze, şi acela îşi va cunoaşte interesul când o va face. Cât timp va exista acest aşa-zis conflict între sexe, există loc de mai bine şi ştim că avem pentru ce lupta în continuare...nu cu sexul opus, ci cu noi înşine.
Aşa cum eu am nevoie de ea, şi ea are nevoie de mine...