Bă' băiatule!

Ora 14. Marţi după-amiaza. Toţi elevii ies energici din şcoală şi se îndreaptă grăbiţi spre casă, urmând fie să-şi facă temele, fie să iasă în parc, la o bere, la un suc, fie la vreun meci...Sorin la fel. Mai timid din fire şi nu prea vorbăreţ, alege de acestă dată o altă rută spre casă. Despărţindu-se de colegii săi şi urmând cursul străzii Mihai Viteazul prin spatele blocurilor abandonate ce duc spre ieşirea din oraş, băiatul s-a trezit destul de repede urmărit de 3 indivizi, mai mari ca el cu siguranţă şi apropiindu-se cu rapiditate. Intrând destul de uşor în panică şi dorindu-şi din tot sufletul să nu fie el cel aflat în atenţia golanilor, acesta dădu să fugă, însă cei trei l-au prins aproape instantaneu şi l-au tras după un bloc înnegrit de trecerea timpului şi a oamenilor...

-Bă' băiatule, ce fugi măh ca prostu'?! Stai puţin prietene, vrem doar să vorbim ceva cu tine...
-Vă...vă rog frumos să mă lăsaţi...vă rog, vreau să plec.
-Auzi la el, vrea să plece...păi nici nu am făcut introducerile încă!
-Dar eu...
-Taci prostule, nu ţi-am dat voie să vorbeşti! Auzi...ceva bani, ai la tine?
-Nu, eu...vă rog...
-Ţi-am zis să taci! Băieţi, ia vedeţi dacă are ceva la el!
-NU, vă rog, nu am nimic la mine...lăsaţi-mă...
[...]
-Uite aici, normal că are! După cum e îmbrăcat, era normal...deşteptu'...
-Ehh, nu ai bani la tine, hai?! Şi te-am întrebat, mama măsii...ei las' că o să vezi ce păţeşti dacă ne minţi..
-Nu, vă rog, nu erau pentru mine...mama mea e bolnavă şi...
-Dobitocule, ţi-am zis să taci! Băieţi, pe el...

În câteva secunde, Sorin îşi pierdu bluza şi începu să primească lovituri în abdomen, în cap, la picioare...curând căzu pe jos, însă loviturile continuară. Sângele începu să-şi facă apariţia pe faţa lui, pe mâinile sale, pe trupul său alb şi îngrijit...

-Vă rog, nu...încetaţi...vă rog...
-Ha ha, arătaţi-i băieţi ce păţesc mincinoşii!!
Minutele trecură şi într-un final loviturile încetară. Bluza şi banii îi fuseseră luate, golanii dispărură în căteva momente, iar el rămase pe jos, scuipat, sângerând şi nemaiavând curajul nici să ridice privirea...

Seara îl găsi în spatele aceluiaşi bloc uitat de lume, plângând şi amintindu-şi la nesfârşit aceleaşi două cuvinte: "Bă' băiatule!...Bă' băiatule!....."

Nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat

"Dragă Anca,

Din nou, nu ştiu cum să încep, nu am fost niciodată prea priceput la vorbe...după cum probabil ai aflat deja.. mi-e greu să o spun...dar nu ne vom mai putea vedea de acum înainte. Ştiu, nu e corect, viaţa niciodată nu e şi nu o voi ierta pentru asta. De săptămâna viitoare voi pleca împreună cu ai mei în State şi nu ne vom mai întoarce...crede-mă, am făcut tot posibilul să îi împiedic în a lua această decizie, m-am zbătut, m-am certat cu ei, totul...pentru noi. Şi acum toţi se aşteaptă ca eu să merg mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat...nu pot, nu vreau, nu trebuie...nu atât de uşor. Mi-ar plăcea să pot spune că nu ai însemnat nimic pentru mine, că ai fost doar o distracţie, dar asta nu ar fi adevărat şi doar te-aş răni mai mult decât am făcut-o deja. Te rog, nu vreau să mai scriu...nu pot. Îţi cer doar atât...iartă-mă. Iartă-mă pentru tot ce am greşit de-a lungul celor doi ani, pentru tot ce am spus sau am făcut şi nu ar fi trebuit. Când eu nu voi mai fi, adu-ţi aminte doar de momentele în care te făceam să râzi, momentele în care simţeam că trăim cu un scop şi nu regretam nicio clipă petrecută împreună, indiferent prin ce compromisuri. Iartă-mă...şi nu mai privi niciodată înapoi, doar înainte.. tot înainte...

Nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat!

Cu dragoste,
Marius"


În dimineaţa zilei de 7 august, moment în care trebuiau să plece spre aeroport, părinţii băiatului au găsit această scrisoare pe pat alături de un fir de trandafir. Nici urmă de copil, aşa cum nu s-a găsit nici în următoarele ore, ori în următoarele zile, cu tot sprijinul poliţiei. Unii ar fi presupus că acesta a fugit după prietena sa, părinţii susţineau că a fost răpit iar autorităţile nu ştiau ce să mai facă. Nici până astăzi acesta nu a mai fost găsit...

"Eu împotriva mea" (Redefinirea eului, partea VI)

"Pot să jur că se gândeşte la mine...ştiu, este ora 3 dimineaţa, ar trebui să dorm, dar subconştientul îmbătat de iluziile ce aveau să vină, îmi spune că ea se gândeşte, fără îndoială, la mine. Privirea aceea însetată, zâmbetul acela mocnind a bucurii nemaipomenite, vocea ce m-a împiedicat a-mi curma viaţa aceasta fără cauză ori efect, toate m-au ţinut treaz până la primele raze orbitoare ale soarelui, ce mă anunţau că e timpul să mă pregătesc pentru o nouă revedere cu minunata făptură. Îmbrac hainele anoste fără a clipi, mănânc fără a respira şi plec fără a mai ţine seama că îmi lipsea ghiozdanul din spate. Tocmai în drum spre şcoală aud din nou acea voce blândă, rostindu-mi numele, şi nu strigându-l, într-o anume manieră cum nu a mai făcut-o nimeni până acum. Era, bineînţeles, slavă şi ofrandă zeilor, Loredana. -Ce faci, Bogdan? Nu te-ai săturat de atâta şcoală? -Ba da, dar ce să fac? Cum am rezistat atâţia ani, încă vreo câţiva nu mă vor omorî. -Ei lasă, mă ai pe mine alături să-ţi mai treacă plictiseala! -Aşa este, zilele devin mai scurte acum...Banalitatea conversaţiei şi schimbul a câteva vorbe dulci, chiar dacă au fost aruncate direct din corzile vocale, fără a mai fi prelucrate de creier, m-au făcut să mă simt excelent. Orele şi-au reluat cursul zilnic fără a le păsa de lipsa caietelor de pe jumătatea mea de bancă, şi primele critici nu au întârziat să apară: -Unde-ţi sunt caietele? m-a întrebat răstită diriga'. -Acasă, d-na dirigintă! Astăzi nu le-am mai luat. În mod ciudat, clasa rămase tăcută de data aceasta. Niciodată până acum nu mai răspunsesem atât de impertinent cuiva, darămite unui profesor. Lore zâmbi subtil, dar bineînţeles că am observat acest lucru. Nu mă mai interesa decât persoana ei în acest moment, nici părerile celorlalţi, nici criticile doamnei diriginte ce nu mai conteneau. Dar Dumnezeu a fost bun, înzestrându-ne cu două urechi. Simţeam că ceva este pe cale de a se schimba în mine. Nu mă mai interesa şcoala, iar viitorul îmi părea acum mult prea îndepărtat pentru a mă mai gândi la el. Într-un fel parcă ştiam că drumul pe care eram îndeajuns de aproape acum să-l aleg este oarecum greşit, dar nu mai conta...Ultima pauză din acea zi, chiar înainte de ignorata oră de geografie şi nu mai departe de 50 minute distanţă de drumul spre casă, m-a găsit plimbându-mă prin curte alături de Loredana. În faţa mea, la vreo 50 metri, alături de braţul firav, dar impunător al lui Cristi se afla Sînziana, care mă urmărea rece. -Se pare că ţi-ai găsit o prietenă în cele din urmă, nu-i aşa Bogdănel? Cristi dădu să râdă, dar privirea mea seacă îi întâlni instantaneu faţa şi o forţă să revină la starea sumbră de dinainte. -Poate ar trebui să îi spui domnişoarei că eşti un pic cam ocupat cu studiul pentru o relaţie. Sau poate te-ai decis să renunţi la carte pentru o fetişcană asemeni... -Ce-ar fi să mai taci şi naibii din gură! M-am cam săturat de comentariile tale patetice şi sincer, încep să cred că pe o scară ierarhică oarecare, nu întâlneşti minimul necesar pentru a mi te putea adresa! Din nou, Cristi dădu să îmi răspundă ceva, furios, dar fu reţinut de o oarecare ezitare. Lore îmi zâmbi, iar Sînziana tăcu mâlc. Ce naiba a mai fost şi asta, mă întreb un pic nedumerit. Nu am mai reacţionat niciodată atât de violent, dar...mă simt bine, mă simt puternic, deasupra lor, aşa cum nu am mai fost niciodată...minutele trecură, învăţăturile profesoarei trecură din nou neobservate pe lângă urechile mele atrofiate şi sfârşitul orei mă găsi faţă în faţă cu o nouă provocare: -Auzi, Oana m-a invitat seara aceasta în oraş şi mă întrebam dacă nu ai vrea să vii şi tu? Chiar mi-ar face mare plăcere. -Sigur, voi veni! îi răspund frumoasei mele colege de bancă fără a şovăi şi fără a-mi mai pune întrebări existenţiale înaintea răspunsului aşa cum am făcut atunci când Adina punea la cale maleficul ei plan. Dar oare...nu, Loredana nu ar face aşa ceva. Pur şi simplu, ştiu asta. Părăsind poarta şcolii şi despărţindu-mă de restul colegilor, căci datoriile casei mă obligară de această dată să adopt o nouă rută, mă trezesc faţă în faţă cu Adina, însoţită de Radu, încercând să-mi spună ceva, dar bâlbâindu-se asemeni unor copii...-Te-am auzit când vorbeai cu Loredana, ceva despre o ieşire în oraş. Ne întrebam...nu ai vrea să ne însoţeşti diseară în parc? Alături de ea, bineînţeles...ei, ia te uită cum s-a întors roata. Nu pierd prea mult timp gândindu-mă la un răspuns. -Nu! -Ăăă, pot să întreb...de ce? -Nu, pentru că voi nu mai meritaţi compania mea şi sunt convins, nici a Loredanei. Aşa că vedeţi-vă de treburile voastre şi mai veniţi la mine când veţi avea nevoie de o temă...care, da, de acum încolo va costa! Şi să nu uit...diseară am planuri! Nu permit tăcerii lor să mă plictisească aşa cum nu s-a mai întâmplat până acum şi plec. Firile lor rebele şi îndrăzneala din trecut s-au transformat acum în şovăială şi neîncredere, pe măsură ce asistau cu toţii la dispariţia lui Bogdan şi naşterea unui nou idol, un caracter ce nu avea să mai fie murdărit de acum încolo...de nimeni! Cu alte cuvinte, asistau la o redefinire a eului..."

Frica din priviri

Alexandra Badea are 18 ani. Asemeni oricărui alt adolescent de vârsta ei, îi place să se distreze, să-şi trăiască viaţa la maxim alături de prieteni. Şcoala nu mai este de mult timp o prioritate pentru ea, ori pentru Lavinia sau Corina, prietenele ei de suflet. 7 ore pe zi, 5 zile pe săptămână sunt alocate şcolii, această instituţie diabolică ce le mănâncă tinereţea, iar weekend-ul este dedicat distracţiei. Niciodată weekend-ul nu a prins-o pe Alexandra stând acasă. Degeabă îşi bat gura părinţii, degeaba se zbat ei, ce ştiu, parcă nu ar fi avut şi ei odată 18 magice primăveri la activ. Fiecare clipă pierdută din viaţă nu se va mai întoarce, de aceea, corect este să nu le pierdem aşa uşor. Vineri şi sâmbătă seara sunt dedicate exclusiv cluburilor, localurilor sau oricăror alte mijloace de distracţie în grup. Cele 3 fete au mulţi prieteni şi le place mereu să fie în centrul atenţiei, să iasă în evidenţă prin tot ceea ce fac. Colegii nu mai reprezintă de mult un punct de interes. Băutura, muzica şi dorinţa de o nouă escapadă au reprezentat şi în noapte de 13 octombrie motivaţii seriose pentru ca cele 3 fătuci să ţintească clubul Dyangello din estul Bucureştiului. Numai că noaptea aceasta nu aveau să fie uitată niciodată...

-Ţi-am zis ieri de clubul ăsta tu! Şi deja ai uitat...Deci e super tare, Lucian a zis că vine aici în fiecare vineri, se fac party-uri, băuturi gratis, şi o muzică...mamă fată ce muzică, aşa ceva nu ai mai văzut nici în Primăverii, pe cuvântu' meu!
-Bine tu, dar nu e cam departe? Adică, noi cu cine ne întoarcem acasă? Tu ar trebui să ştii mai bine fată că pe la Alba Iulia nu ţi-ai dori să zburzi noaptea singură...
-Lasă tu Alexandra, nu fi proastă, nu o să-ţi pară rău, ascultă-mă pe mine! Vezi-ţi de treabă, cine să se ia de noi? Nu a zis Sebi că vine să ne ia cu maşina, la orice oră vrem?! Hai, lasă prostiile, Corina îngheaţă de frig şi noi pălăvrăgim aicea! Let's go...

Băutură, muzică şi multă distracţie, acestea au reprezentat elementele principale din acea noapte. Fustele mini şi mişcările provocatoare ale fetelor au trezit instincte animalice în mulţi băieţi, dar atitudinea lor i-a alungat pe cât de repede au venit. Orele au trecut, băutura a început să-şi facă efectul şi a sosit şi momentul să se îndrepte spre casă.

-Ţi-am zis că nu vine Sebi după noi, la naiba! L-ai sunat deja de 3 ori. Crezi că se mai deranjează el la 4 dimineaţa pentru tine?
-Taci tu, mi-a promis că vine, îl sun încontinuu şi nu răspunde! Prostu' naibii...
-Hai mai bine să plecăm pe jos şi mai vedem noi, poate îl găseşti tu până la urmă.
-Bine, hai, fie...

Entuziasmul şi ameţeala celor 3 adolescente le-a făcut să treacă cu vederea faptul că acum erau urmărite de 2 inşi mai în vârstă, beţi şi cu chef de distracţie.
-Alo, alo gagicile, pe noi nu ne băgaţi în seamă?! Păi ce dracu, noi ne pierdem timpul aşa, şi voi nu ieşiţi cu nimic la produs?!
-Hai tu mai repede, grăbeşte pasul, nu vezi că proştii ăştia ne urmăresc de 5 minute? Cât naibii mai avem până la Unirii, măcar un taxi să prindem!
-Păpuşile, nu vreţi voi să stăm un pic de vorbă? Ou, pardon, nu vă place să staţi la taclale, astea tinere, vreţi direct acţiune!
În mai puţin de câteva secunde, cele 3 fete au fost înconjurate de golani. Intrând în panică şi nemaiştiind ce să facă, Alexandra a dat să fugă. Cei doi au prins-o imediat, astfel încât cele 2 prietene ale ei au avut timp să scape.
-Nu, nuuu, nu mă lăsaţi aici!! Corina, Lavinia, întoarceţi-vă!! La naiba, întoarceţi-vă, vă rog...nu mă lăsaţi aici!!
-Hai tu, nu o putem lăsa aşa, ce ştii ce îi vor face ăştia! Să ne întoarcem după ea!
-Tu proasto, vrei să ţi-o tragă şi ţie nebunii?! Fugi, nu mai sta!
-Nuuu...

Frica din privirile celor două aproape că putea fi auzită. Însă nu mai avură timp decât să îi arunce o ultimă ocheadă îngrozită Alexandrei, a cărei faţă era inundată de lacrimi şi rugăminţi, după care cele două şi-au întors îngrozite capul şi dispărute au fost în noapte...

Mai mult târâtă pe jos decât bruscată, Alexandra fu aruncată în scârbă după un bloc jegos. Hainele i-au fost rupte instantaneu, iar câteva palme peste faţă i-au tăiat elanul rugăminţilor şi lacrimilor îngrozite. În scurt timp fata disperată a rămas şi fără lenjeria intimă, iar golanii, excitaţi şi înnebuniţi de perspectiva unui trup fraged, îşi dădeau întrecere în a se descheia la pantaloni şi a-şi arunca limbile peste faţa tremurândă a fetei.
-Vezi, târfuliţă mică, ce păţeşti dacă umbli noaptea pe străzile acestea!? Săracile tale prietene au mâncat pământul, iar tu...ei bine, tu deja ştii ce urmează, nu-i aşa! O daaa, ştii...
Fata nu mai avu timp nici să respire când deja îl simţi pe unul dintre nenorociţi satisfăcându-se cu trupul ei gol. Iar apoi celălalt...şi din nou acesta...Secundele deveniră minute, minutele ore, iar lacrimile ameninţau să-i înece ochii în groaza eternităţii acesteia crude ce nu se mai sfârşea...
-Doamne, nuuu!! Nuuu...doar atât mai avu timp să răbufnească Alexandra, după care îşi pierdu cunoştiinţa...

În dimineaţa zilei de 14 octombrie, poliţiştii capitalei găsiră o fată întinsă pe jos după un vechi bloc comunist, fără haine şi cu urmele lacrimilor evaporate de pe faţa ei îngrozită ca după un teribil coşmar. Fata a fost dusă de urgenţă la spital, unde a şi fost constatat violul. Două săptămâni mai târziu, aceasta a încercat să revină la viaţa ei de zi cu zi. Toată şcoala o privea ca pe o ciudată. Nu mai vorbi nimănui săptămâni întregi, încât până şi profesorii începură să o evite. Cele două foste prietene ale ei, Corina şi Lavinia, nu o mai cunoscură. Dar nici ea nu le mai vorbi vreodată. Părinţii încercau să-i fie alături, dar nu-i mai recunoştea. Acum nu mai vroia să iasă în evidenţă prin nimic, nu mai părăsi casa în curând nici pentru a merge la şcoală, ci tot ce făcea era să stea în pat şi să plângă...


Astăzi, 14 februarie a fost anunţat la TV un nou caz de sinucidere. "Încă unul", îmi zic în gând, dar măresc totuşi volumul pentru a afla despre ce e vorba. Deşi ştiri din acestea sunt cu zecile în fiecare lună, rămân un pic şocat de eveniment. Şi mă întreb "Ce motiv ar putea avea cineva, mai ales o fată, să se sinucidă la 18 ani? Avea toată viaţa înainte...Doamne, ce naiba e cu voi...". Înainte de a închide televizorul, rămân puţin surprins de faptul că postul de ştiri a făcut public numele fetei. În fine, arunc telecomanda şi înainte de a părăsi camera mai repet o dată în gând cuvintele pierdute pentru totdeauna în negura morţii "Alexandra Badea...".

"Un nou început" (Redefinirea eului, partea V)

"Poate ar fi mai bine aşa...poate ar fi mai bine să las totul în urmă, totul...durerea cicatrizată într-un suflet atrofiat de naivitate, conştiinţa încărcată de sentimentele vinovăţiei unor fapte neconcepute, amintirile unor ani de viaţă risipiţi prin file antice de aspiraţii...şi pentru ce? Doar pentru a suferi toate nedreptăţile acestei lumi decăzute, pentru a fi mereu ţinta atacurilor murdare ale unor oameni ce nu pot fi numiţi oameni...animale, sunteţi nişte animale! Din nou chipul din oglindă mă priveşte nedumerit şi aşteaptă parcă să se întâmple ceva. Lama subţire ale cărei margini mă sfidează întru totul aşteaptă pe marginea chiuvetei. Este ora 7.30 dimineaţa. Cu mânecile răsfrânte, cu ochii umezi, cu respiraţia adâncă ce se înfruptă pentru ultima oară din această lume, nu mai am niciun fel de gânduri acum. Un destin glorios a dispărut în mai puţin de câteva momente, făcând loc unui altul, ce îşi dorea cu prisosinţă să se sfârşească...acum! Iau lama între degete, căci nu mai am răbdare să ascult ritmurile acestei planete lipsite de tonalităţi. Ştiu că acum e momentul, acum se vor sfârşi toate chinurile nemeritate şi toate iluziile puerile, concepute de-a lungul anilor de cunoaştere...adio.....-Nu te supăra, nu ştii cumva unde e situată clasa a IX-a B? -Ba da, la etajul I al liceului, prima sală pe dreapta. -Îţi mulţumesc din suflet, speram să îmi spună şi mie cineva încotro mă îndrept...De ce oare am ezitat la auzul acestor dulci vorbe, născute din stradă, din spatele geamului ce ar fi trebuit să fie închis? Nici măcar nu ştiu cine era, şi totuşi am ezitat...la naiba, nici măcar atâta lucru nu sunt în stare să fac! Arunc lama dintre degete, mă îmbrac în fugă şi ies, pornind grăbit spre şcoală. Ar fi trebuit să se termine totul, acum, dar iată-mă intrând pentru a nu ştiu câta oară pe poarta aceleiaşi şcoli ucigătoare, în timp ce prin minte se reiau la nesârşit aceleaşi vorbe rostite la ora 7.55 prin dreptul ferestrei întredeschise a casei mele. Banca de pe rândul din mijloc mă aşteaptă la fel ca în orice altă zi, singură, căci nu ar mai fi trebuit spus faptul că nimeni nu s-a gândit vreodată că poate mi-ar plăcea să împart acest spaţiu micuţ cu încă o persoană. Ciudat este acum că nimeni nu mai face glume proaste pe seama mea, toţi vorbesc în şoaptă şi-mi aruncă priviri scurte, întunecate. Dar nici că m-ar mai interesa, oricum mai târziu, pentru ei, nu voi mai exista...-Copii, bună dimineaţa, după cum bine ştiţi începând de astăzi aveţi o colegă nouă. Numele ei este Loredana, şi tocmai s-a tranferat la liceul nostru. Loredana, repet aproape râzând în gând, ce nume mai e şi ăsta...-Vă rog să-i oferiţi o primire călduroasă noii voastre colege. Hmm, Loredan...gândul batjocoritor mi-a fost întrerupt brusc de o apariţie divină pe uşa clasei, încât pentru o clipă am şi uitat de religia monoteistă pe care o cinstesc, dispus fiind să-i ofer un sacrificiu acestei revelaţii nemaipomenite. Mi-e greu să descriu în cuvinte, în gânduri sau prin fapte apariţia din faţa ochilor mei, o făptură atât de frumoasă, pentru care într-adevăr ai vrea să trăieşti...chiar şi numai pentru a apuca să o mai vezi o dată. -Uite, poţi să stai lângă Bogdan, în banca a doua, el nu are coleg. Sfinte Dumnezeule, vine spre mine, ce ar trebui să...ce fumoasă e...-Bună, eu sunt Loredana! -Bună...Bogdan! Ea era...motivul pentru care am fost nevoit să mai zăbovesc pe această lume. Inconfundabilă voce! Nu mai aud râsetele ascunse din spate, nu mai aud şoaptele îndreptate spre mine batjocoritor, din toate părţile...doar ea există, acum şi aici, pentru mine. Încerc din răsputeri să nu mă holbez la ea, chiar îmi dau silinţa, dar zeii au fost răi cu sufletul meu, să mi-o aducă pe mesagera lor atât de aproape de un umil păgân, nici măcar nu merit ca ea să se uite la mine. Dar totuşi...îmi zâmbeşte. Toate cărţile din lume, toate manuscrisele de mii de ani şi toate comorile Antichităţii nu valorează cât zâmbetul ei. Doamne, ce frumoasă eşti! Din nou îşi întoarce privirea spre mine, un pic nedumerită de data acesta. -Mersi, eşti drăguţ! La naiba...pe toţi demonii, nu ar fi trebuit să zic asta cu voce tare! Acum aş fi în stare să mă apuc din nou să studiez, doar pentru a descoperi în ani o metodă de a întoarce timpul, pentru a-mi retrage aceste cuvinte nechibzuite...dar a zâmbit! I-a făcut plăcere complimentul meu blestemat! O nouă lume se conturează în jurul meu. Nu mai au acum importanţă nici momentele umilitoare sub tutela lui Radu, nici râsetele flămânde şi răutatea diabolică a lui Adi, nici zâmbetul fals al Adinei, nici sidarea lamei ce încă mă aşteaptă pe jos, în baie...doar Loredana! Ce nume frumos...ziua a trecut pe nesimţite, la fel şi vorbele profesorilor, la fel şi batjocurile colegilor. Doar privirea mea a rămas neclintită la trecerea timpului. -Atunci ne vedem mâine, presupun. Pa! -Paaa...atât îmi mai permit ritmurile vocii să-i răspund fetei, în timp ce se depărtează, chinuitor, spre casă. Şcoala se goleşte repede, doar eu rămân visător în urmă, târând ghiozdanul după mine, umplut cu mii de vise spontane. Începe să plouă, dar nu mă interesează. Sunt fericit! Dar oare de ce? Chiar nu contează...pentru prima dată în viaţă, nu mai caut răspunsul unei întrebări izvorâte dintr-o stare de bine. Mă simt mai puternic, mă simt mai viu ca niciodată, şi ştiu că mâine, deşi va exista mereu, de acum va avea o cu totul altă semnificaţie pentru mine. Eu voi avea o cu totul altă semnificaţie, iar chipul din oglindă probabil că deja a dispărut. Un nou început se arată în faţa mea, timp în care stropii de ploaie cad neconteniţi, izbindu-mi fără milă tâmplele şi şoptindu-mi vorbe de neînţeles. Mâine trebuie să vină!..."

Dependenţa...de sex

-Cât de des ai putea spune că întreţineai relaţii sexuale cu partenerul tău?
-Să fiu sinceră, destul de des. Chiar dacă nu o făceam în fiecare zi, cel puţin o dată la două zile.
-Foloseaţi protecţie?
-Nu. Nu, pentru că am încredere în el, mă rog...aveam încredere în el, întotdeauna susţinea că se poate controla...
-Dar de ce atât de des, totuşi?
-Pentru că îmi plăcea. Şi lui îi făcea plăcere, se vedea prea bine. Doar dacă aş ştiut că nu eram singura...
[...]
-Cum ai reacţionat în momentul în care ai aflat că ai virusul HIV?
-Am izbucnit în plâns...abia mai târziu am aflat că prietenul meu de fapt întreţinea relaţii neprotejate şi cu alte fete. Astfel a contactat şi el boala...
-Ce ai făcut mai departe?
-M-am despărţit de el, deşi mi-a fost greu să o fac. Nu mai puteam dormi noaptea, aveam mereu coşmaruri...până în momentul în care boala a evoluat şi n-am mai putut închide un ochi pentru multă vreme. Chiar şi acum reuşesc să adorm cu ajutorul medicamentelor...
-Ai idee cât de avansată e boala? Există şanse să te vindeci curând?
-Din păcate...timpul nu mai are răbdare cu mine. Zilele îmi sunt numărate, iar tot ce pot să fac acum este să mă rog...şi să sper că alţii vor avea mai multă minte ca mine...

În urmă cu 2 luni, Andreea Lupescu, fată în clasa a XII-a la un liceu din Constanţa, declara cele de mai sus în faţa unui jurnalist al unei televiziuni locale, pentru un articol ce avea să fie uitat o săptămână mai târziu. Ieri jurnalistul a fost chemat din nou în sala A13 a Spitalului Municipal. Andreea murise la ora 20, în chinuri greu de imaginat, în timp ce răsfoia un album de familie vechi de 15 ani. Articolul respectiv a rămas neterminat...

Pierderea virginităţii

Mâinile lui calde curg în valuri deasupra trupului tău arzând de dorinţă. Respiraţia adâncă, precum cea a prăzii care-şi cunoaşte destinul şi îşi anticipează tot mai tensionată soarta, umple încet golurile din jurul vostru. Buzele lui îţi cuprind gura însetată, mai apoi sânii dornici, mai apoi abdomenul timid... hainele încep să părăsească trupurile păgâne, iar dorinţa pune tot mai mult stăpânire peste raţiunea confuză...ştiţi amândoi ce va urma...

Aşa este, vorbim despre prima noapte petrecută în doi. Mulţi au visat la momentul acesta, mulţi nici nu au îndrăznit să o facă, din teama că el nu va sosi niciodată. Şi totuşi, ai o prietenă la care ţii, pentru că eviţi de ceva timp să-i spui că o iubeşti, ea ţine la tine, dar îi este frică la rându-i de neînsemnatele, dar atât de frumoasele cuvinte te iubesc. Amândoi aţi petrecut momente minunate împreună, dar tu vrei acum mai mult. Şi poate că şi ea vrea. Amândoi vreţi să mergeţi mai departe, dar niciunul nu ştiţi cum să o faceţi. Bineînţeles, apare din nou teama de necunoscut, inexistenţa unei experienţe anterioare te va face să eziţi. Dar îţi doreşti atât de mult...Primul pas este deja făcut. Eşti cu ea, nu-i aşa? Ea este, la urma urmei, prietena ta! Poate o cină romantică ar da tonul, poate o plimbare în parc, poate câteva pahare de vin înghiţite în sec acasă la tine, toate sporind doar anticiparea, gândul la ce ar putea urma. Ea ţine la tine, dar nu vrea să se grăbească. Tu vrei să grăbeşti lucrurile, dar eşti precaut, pentru a nu strica momentul. Poate un pic de muzică ar mai destinde atmosfera. Pe măsură ce trece timpul, ea îşi dă bluza jos, suţine că-i este cald. Tu începi să o cuprinzi timid cu braţele, dar îţi este frică să nu o alungi. Săruturi dulci încep să curgă din buzele voastre virgine, şi începi să îi desfaci sutienul(sau cel puţin încerci, pentru că îţi este imposibil). Pantalonii sunt aruncaţi cu brutalitate după canapea, lenjeria ameninţă şi ea să fie agresată. Vă opriţi pentru un moment, şi tu o întrebi -Eşti sigură că vrei asta? Emoţia momentului şi căldura trupurilor unite nu îi permite decât o timidă aprobare din cap. Să nu uităm protecţia, nu şi-ar dori nimeni ca toate acele cursuri de la liceu să fi fost în zadar susţinute. Te încurci un pic, eşti confuz, pentru că nu ai mai făcut asta niciodată. Dar ea te ajută. Amândoi simţiţi tensiunea clipei, amândoi sţiţi acum că puteţi merge până la capăt. Respiraţia echilibrată şi armonioasă îi este întreruptă de un suspin scurt, ca şi când şi-ar fi dat sufletul sub tine. Un nou suspin, apoi încă unul....îmbrăţişările şi arcuirile perfecte ale corpurilor voastre unite sub un singur suflu îţi confirmă faptul că nu ai aşteptat clipa aceasta în zadar. Dar nici ea, pentru că nu regretă nimic. Îţi zâmbeşte, iar tu ştii cum să-i întorci favoarea. Un ultim suspin te îmbrăţisează şi îţi şopteşte cuvinte calde, în liniştea energizantă ce s-a lăsat în urma voastră...

-Te iubesc!
-Şi eu te iubesc!...

"Ruperea de realitate" (Redefinirea eului, partea IV)

"Nu ştiu dacă aş fi vrut să se ajungă până aici. Scârba râsetelor colegilor mei şi mai ales zâmbetul Adinei la umila mea suferinţă nemeritată m-au determinat să nu mai dau săptămâna aceasta pe la şcoală. Am rămas acasă, cufundându-mă tot mai mult în sobrietatea universului literar, adâncindu-mă parcă într-o nesfârşită aşteptare a unei descoperiri mântuitoare, o descoperire a acelui ceva ce avea să-mi spună DA, tu eşti mai bun decât ei, tu meriţi să ajungi departe, iar ei nu! Dar această aşteptare îmi trezea încontinuu amintiri renegate, amintiri ce aşteptau să iasă la suprafaţă şi să continue umilirea ciclului meu existenţial la infinit. Toţi poeţii care şi-au dat viaţa pentru a da naştere cuvântului, toţi prozatorii care au înecat în picuri de sudoare foile ce urmau să devină legendă, nimeni nu mai poate acum să domolească furtuna apocaliptică ce ameninţă să-mi cuprindă mintea şi să-mi înece suflul într-o mare de remuşcări. Poate nu ar fi trebuit să-l lovesc, poate ar fi mai bine să-mi cer scuze faţă de el şi de restul clasei, poate ar fi bine să o iert şi pe Adina. Iertare...acest cuvânt nu înseamnă mare lucru pentru mine. Toată viaţa am fost nevoit să uit, nu să şi iert faptele nenorociţilor care, în goana lor spre găsirea experienţei de viaţă într-o singură clipă de ignoranţă, nu au ţinut niciodată să fie iertaţi. Din nou mă cufund în gânduri şi mai apăsătoare, din nou realizez că nu am pentru ce să-mi cer iertare. Dacă vreau să ajung undeva în viaţă, trebuie să îndur şi să uit...să uit. Aerul devine din ce în ce mai dens, camera devine din ce în ce mai mică. Dacă nu voi ieşi în curând de aici, risc să fiu omorât. Încerc să mă ridic din pat, dar cad pe jos, cu faţa îndreptată spre peretele de un alb orbitor, care devine tot mai puternic. Ies din cameră, dar casa se clatină cu mine precum un vapor în derivă pe o mare uitată. Ignor papucii care aşteaptă rugători pe jos să fie întrupaţi, iau doar haina din cuier şi ies. Degeaba strigă în urma mea uşa atotvăzătoare, căci deschisă rămâne. Este linişte. Deşi zeci de oameni trec pe lângă mine precum furnicile ce nu se abat din drumul lor nici măcar în faţa unui pericol iminent, eu nu îi mai văd. Un pas, încă un pas, apoi încă unul...las strada în urma mea şi mă îndrept spre parc. De ce, nu ştiu, aşa cum nici omul nu ştie pentru ce a fost lăsat pe acest pământ, aşa cum nici soarele nu ştie de ce fuge de mine pe măsură ce se lasă seara tomnatică. Privesc la ceas şi pare să-mi arate ora 6, însă nu aş putea fi sigur. Aşa cum timpul este relativ, aşa cum universul nu are nici început, nici sfârşit, aşa nici eu nu pot fi sigur că ora indicată este 6. Totuşi am ajuns în parc. Frunzele decolorate de viaţă, dar rămase solemne în tăcerea lor îmi indică drumul spre o bancă roasă de timp, o bancă ce pare să contureze o siluetă. Dar sunt departe. Pe măsură ce mă apropiu de acest obiect lipsit de viaţă, cu unicul scop de a ne sprijini posterioarele ori de câte ori decidem că este nevoie, realizez că silueta îmbrăţişată este de fapt o fată. O fată pe care o cunosc, şi al cărei nume este Sînziana. A fost colegă cu mine încă din generală, dar nu m-a băgat niciodată în seamă să fiu sincer. Presupun că nu mă ridic la nivelul ei aristocratic, cunoştiinţele mele nu au nicio valoare în lumea ei materială şi limitată. -Ce te uiţi aşa la mine? N-ai mai văzut fete în mini până acum? Poate ar trebui să-i spui mămicii tale să te mai scoată şi pe tine din casă. Realizez brusc scopul pentru care am fost înzestraţi cu două urechi la naştere. -Ce stai acolo ca mutu' şi te uiţi la mine? Sau eşti încă supărat pentru ce ţi-a făcut drăguţa de Adina? Un nou râset stârnit pe baza unei analize profunde a psihologiei mele de moment, ce să spun, inteligentă constatare. -Trebuie să recunosc băieţaş, te-ai cam ars la faza aia. Ar fi trebuit să ştii mai bine că nu poţi avea încredere în curva aceea. Dar nah, prostuţii ca tine întreţin economia de azi. Voi învăţaţi să ajungeţi departe, munciţi, iar alţii se distrează şi culeg roadele. Şi până la urmă cine iese în câştig flăcău? Voi treceţi prin viaţă fără a rămâne cu nimic, pe când noi rămânem cu amintirile clipelor de glorie, cu frumuseţea fiecărei secunde trăită după instinct. Vrei să continui pe drumul acesta, treaba ta, dar să ştii de la mine, proştii ca tine nu vor cunoaşte niciodată fericirea! Proşti, fericire, ce naiba ştie ea? Nici măcar să-şi facă unghiile cum trebuie nu ştie...-Eu am plecat, mă aşteaptă Cristi. Ah, şi să nu uit...spune-i mamei tale să-ţi cumpere măcar o pereche de papuci. Ciao fraiere!...rămân pe gânduri. Şi ce mi se pare curios, nu din cauza ultimei remarci. Dacă are dreptate? Dacă îmi voi petrece restul vieţii în căutarea unei fericiri a cărei definiţii nici măcar nu o cunosc? Se face frig şi întrebările mele nu mai au răbdare să-şi primească răspunsul mult dorit. Un pas, încă un pas, trebuie să plec spre casă. Este ora 7 şi de data aceasta relativitatea timpului nu îmi mai pune vederea la îndoială. De ce nu aş putea fi şi eu ca ei? De ce trebuie să fie totul atât de complicat? Timpul nu mai are răbdare cu mine, nici noaptea, nici ziua. Secundele trec, minutele trec, şi viaţa începe să alunece pe lângă mine, fără a mai fi răbdătoare în aşteptarea unui scop final. Încerc din nou să-mi privesc viitorul în faţă şi nu văd decât un copil confuz, reflectând la problemele unei vieţi neîncepute, şi pe deasupra desculţ. Este frig, vântul îşi începe dansul ritualic deasupra asfaltului, măturând frunzele triste şi aruncându-le în voie spre cromatica rece a cerului..."

Prima prietenă/Primul prieten

Cine este el? Cine este ea? Nimeni nu te-a mai văzut până acum cu această persoană. Şi vă ţineţi de mână...şi vă îmbrăţişaţi...şi vă sărutaţi...Iar a doua zi ştii prea bine că toţi te vor asalta cu întrebări ce deşi nu îi preocupă, îţi oferă o anumită satisfacţie, căreia îi vei da curs prin răspunsuri ezitante. Şi după ce crezi că ai scăpat de ei, te vei întreba tu însuţi cum de s-a întâmplat astfel. Şi vei simţi lucruri noi, vei cunoaşte senzaţii deosebite, nu vei mai putea închide ochii noaptea, şi totuşi oboseala te va satisface. Buzele ei îţi vor rămâne tipărite pe obraji roşii precum culorile trandafirii, mângâierea lui îţi va rămâne vibrând pe trupul cald asemeni unei zile de vară. Şi ştii că va fi mereu aşa, şi nu vei mai fi la fel niciodată...

Aşa este, vorbim de prima relaţie serioasă din viaţa noastră. Am aşteptat-o de mult, am visat din totdeauna la această clipă şi iată că a venit. Ştiam că va sosi această zi. Ştiam! Dar acum, că a venit, nu mai ştiu, nu mai ştii ce să faci, deşi mintea îţi este inundată de gânduri. În primul rând să fim sinceri cu noi înşine, foarte mulţi fug de perspectiva unei prime relaţii cu o fată, respectiv băiat ca de o bătaie cruntă ce ne aşteaptă după ce vom trece pragul casei. Ideea în sine este nemaipomenită, dar teama de necunoscut, şi mai ales lipsa unei experienţe anterioare ne face mereu să ne gândim la ce ar putea merge mai rău: Oare chiar mă place, sau îşi bate joc de mine? Oare i-a plăcut acel sărut, sau am alungat-o? Ce ar trebui să fac acum, mai departe cum voi proceda?...Întrebări peste întrebări, răspunsurile nu se lasă aşteptate şi suntem nevoiţi să facem fiecare pas cu precauţie maximă, pentru ca nu cumva să alungăm de lângă noi această fiinţă atât de minunată, ce ne va lumina viaţa pentru restul zilelor. Foarte mulţi s-ar putea întreba ce paşi trebuie să urmăm pentru a ne găsi partenerul, această jumătate care ne-ar putea aştepta la fiecare colţ de stradă. Nimic! Nu trebuie să facem nimic. Fii tu însuţi, lasă lucrurile să decurgă normal, dar nu rata nicio ocazie care s-ar putea ivi, fie pentru a intra în vorbă cu cineva, fie pentru a-ţi pune în valoare anumite cunoştiinţe, atunci când e cazul. Mai devreme sau mai târziu, o vom întâlni, şi atunci când se va întâmpla, vom ştii imediat despre ce e vorba şi vom putea începe să visăm. Primul salut, prima întâlnire, primul sărut...încă mă trec fiori şi astăzi când mă gândesc. Totul pare atât de simplu, dar reuşim să facem lucrurile atât de complicate. Imediat ce vei ajunge acasă vei începe să-ţi pipăi buzele, pentru a realiza că nu ai visat. Te vei întreba dacă e cazul să o suni, sau e oare prea devreme. În cele din urmă o vei face. A doua întâlnire va trece din nou ca un gând necurat prin raţiunea cultivată de-a lungul anilor de şcoală. Încet, încet, vei deveni mai încrezător, mai mândru să umbli cu o asemenea frumuseţe la braţ, nu îţi va mai fi ruşine să-ţi exprimi sentimentele şi cu siguranţă nu vei mai permite oricui să întoarcă ochii după aleasa inimii. Este un băiat tandru, atât de frumos se poartă cu tine, atât de calm, dar totodată emoţionat îţi vorbeşte şi atât de pătimaş te sărută, încât nu-ţi vine să crezi. Bineînţeles că te vei lăuda prietenelor tale cu grandioasa cucerire. Şi tu îţi vei dori să dureze pe veci, nici tu nu vei mai avea somn noaptea din cauza lui. Acea frică de necunoscut s-a transformat brusc în entuziasmul unui nou mâine, în gândul vibrant al unei îmbrăţişări şi în ideea însetată a unui nou sărut...Ea este prietena mea!...El este prietenul meu!...

-Ia spune maestre, cine e gagica? V-am văzut ieri prin oraş, vă ţineaţi de mână. Hai măh că fierb aici, cine e?
-O cheamă Alina! Nici n-ai idee cât de bine ne potrivim, aş fi zis că e imposibil ca o persoană asemenea ei să existe. Ne-am întâlnit la o petrecere organizată de nişte prieteni comuni, şi de când am văzut-o am rămas mască! Nici nu mi-am dat seama cum s-a întâmplat, am invitat-o la dans, am vorbit ore în şir, am sărutat-o...da, am sărutat-o! Ea e omule, ştiu că ea e potrivită pentru mine!
-Ţi-am zis că o să vină şi ziua asta! Bravo măh, mă bucur pentru tine, sincer.
-E nemaipomenit ce mi se întâmplă! Oh la naiba, trebuie să plec, ne întâlnim în 15 minute! Te-am salutat...
[...]
-Spune tot fato, te-am văzut ieri prin centru, erai cu un băiat şi păreaţi foarte apropiaţi. Ce mai, l-ai şi sărutat! Ştii doar că am aşteptat să-mi spui mai multe...
-Da, e nemaipomenit! Îl cheamă Ionuţ. De când l-am văzut la petrecerea aceea de vineri, nu mi-am mai putut reveni. Este atât de tandru, şi mai ales sărută excepţional. Totul s-a întâmplat atât de repede, totul e atât de frumos...Ne potrivim de minune!
-Ei hai lasă, ştiu că eşti zgârcită cu detaliile, dar mă bucur pentru tine.
-Sunt în al nouălea cer! Of, uită-te cât e ceasul, probabil deja mă aşteaptă, trebuie să plec. Te-am pupat...

"Cunoaşterea mai presus de dorinţă" (Redefinirea eului, partea III)

"Mă doare capul îngrozitor..sau poate sufletul e cel care mă doare...sau poate doar am impresia că m-ar durea ceva, când de fapt mă dor toate. Ce am făcut să merit asta? N-am vorbit niciodată urât nimănui, deşi de la o vreme corzile vocale au început să-mi joace feste, împletind sunete pe care, în drumul lor grăbit spre a evada în lume, nu le mai recunosc. Nu am făcut niciodată rău nimănui, deşi mintea îmi zboară spre ţinuturi sinistre şi împleteşte în linişte gânduri ce par a nu mai pot fi stăpânite. Este ora 7.30 dimineaţa, şi nu vreau să merg la şcoală. Ciudat, nu m-am gândit niciodată la perspectiva unei zile absentate de la şcoală fără vreun motiv anume. Dar am motiv, cum să nu! M-au tras pe sfoară, şi-au bătut joc ca de ultimul fraier, iar eu, punct neînsemnat rătăcind fără cauză, ori efect prin acest univers etern, nu pot să fac nimic în această privinţă. Gânduri peste gânduri, şi iată că mă trezesc totuşi onorând reflexul mersului, îndreptat spre învăţătură, aşa cum aerul se îndreaptă spre a deveni din nou aer, aşa cum gândul răzbate spre a deveni din nou gând. Las în urmă casa, mai apoi poarta şcolii, scările, trepidând în trecut sub valurile atâtor smintiţi, fugind, tânjind spre plăceri nebănuite de mine, las în urmă colegi plictisiţi de monotonia aceluiaşi plan de viaţă, desfăşurat zi după zi, în fine, las în urmă uşa clasei şi mă aşez în bancă. -Auzi, Bogdan, servus, în legătură cu aseară, îmi pare... -Nu mai contează. Îi întrerup vorbele cu brutalitate Adinei şi o forţez să se îndrepte spre banca ei. -Doar nu credeai că va veni de chiar, nu-i aşa? Aceleaşi râsete flămânde, care mă aşteaptă zilnic cu un apetit tot mai grozav, îmi pun sângele în mişcare. -Auzi Radule, vroia să-ţi fure prietena! Păi măh dobitocule, eu am aranjat cu ea să îţi spună ce ţi-a spus ieri, trebuie să recunosc, ne-am distrat pe cinste! Până şi Adinei aceste remarci, lipsite de orice urmă a mii de ani de evoluţie a gândirii umane, îi trezesc zâmbete. Zâmbete ce-mi determină sentimente necunoscute a lua naştere, sentimente ce mă sperie chiar şi pe mine. Respirările tot mai accentuate, bătăile inimii tot mai agresive, gândurile minţii tot mai întunecate, toate mă îndeamnă să strig în gura mare: Tăceţi! Vă rog, tăceţi...-Hopa, s-a enervat Bogdănel; ce-o să faci mămică, o să mă spui d-nei diriginte? Sau poate o să plângi, te rog nu plânge. Promit că îţi cumpăr ceva bun în pauză şi trecem peste...Toată clasa nu se mai poate opri din râs. Adi insistă să continue, deşi l-am rugat să termine. Nu ar trebui să fac asta...-Hai Bogdănel, spune-mi ce-o să faci? Poate ar trebui...vorba-i e aruncată înapoi în gât de un pumn pornit chiar din dreapta mea, chiar din aceiaşi mână ce mă hrăneşte în fiecare zi. Tăcere...toată clasa e în tăcere, iar eu sunt îngrozit de fapta pe care tocmai am săvârşit-o. Ridicându-se cu greu de jos, nenorocitul părăseşte sala, iar eu, blestemând în gând ziua în care i-am vorbit pentru prima oară Adinei, îmi iau în fugă ghiozdanul şi plec, fără a mă uita înapoi, fără a mă opri pentru a-mi trage sufletul. Las în urmă şcoala, las în urmă amintirea urmelor de sânge de pe mâna mea şi nu mă opresc până nu ajung acasă, în baie, în faţa oglinzii: Cine eşti tu? Răspunde-mi! Doamne, ce am ajuns...ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns până aici? De când a trecut învăţătura pe planul doi pentru mine? De când am permis unei fete să intre în viaţa mea şi să-mi dea peste cap agenda unui întreg ciclu existenţial, o viaţă bazată pe cunoaştere, pe crearea unei cariere de succes, o viaţă împlinită. Nu pot să arunc toate acestea la gunoi pentru un orgoliu prostesc. Dorinţa...dorinţa de a-i simţi culoarea buzelor, de a-i descifra limbajul privirii, dorinţa de a-i cunoaşte istoria, toate acestea trebuie să înceteze! Tu trebuie să înveţi pentru a ajunge departe, şi nu îţi voi permite să-ţi ratezi viaţa pentru o nenorocită, pentru nişte inculţi, pentru nişte...proşti. Cunoaşterea trebuie să fie mai presus de dorinţa, de atracţia pentru sexul opus, mai presus de îndoielile, de şovăielile unui copil abia ajuns la pubertate, care încă nici nu cunoaşte valoarea propriilor lacrimi. De azi vom începe să ne croim viitorul şi nu vom mai permite nimănui să ne oprească în glorioasa cale spre fericire, nu-i aşa. Nu-i aşa? Răspunde-mi!"

Tutun, droguri şi vise deşarte

-De ce te-ai apucat de fumat?
-N-aş putea să vă dau un răspuns concret, sincer...poate pentru că toţi prietenii mei fumau, poate pentru că mă vedeam adesea inferior lor, ştiţi cum e, nu ai destul sânge în tine ca să încerci. Uitaţi-vă la el, laşul, nu îl ţine! Ei lasă, o să vedeţi voi...
[...]
-Aşa că ai început şi tu! Te-ai gândit vreodată că o să ajungi aici?
-Nu! Sincer nu...

-Dar de droguri de ce te-ai apucat?
-Ei bine, aici e cu totul altă poveste. La început nu am vrut, dar şi Ionuţ, şi Sandu începuseră deja. Mi-au povestit cum este, ce senzaţii îţi oferă, şi sincer m-au captivat de la început...
-Si de atunci nu ai mai fost la fel...
-Da, aşa este...începusem să fur bani de acasă pentru droguri, lipseam de la ore pentru...ştiţi şi d-voastră...
[...]
-Dacă ai mai putea acum să schimbi ceva, ai face-o?
-Da...aş schimba totul...

Acestea au fost ultimele vorbe ale lui Alin Simion, elev în clasa a XII-a, la un liceu din Bucureşti. Nu a apucat sa-şi termine propoziţia când a căzut în comă. 4 ore mai târziu mama sa îi plângea moartea, la capătul patului său rece, care îşi odihnea veşmântul, fără a-i păsa de nenorocire, în imensitatea pustie a spitalului Alexandru Obregia ...

"Iluzia unui vis" (Redefinirea eului, partea II)

"Bineînţeles că n-am închis un ochi toată noaptea. De fiecare dată când pleoapele, atârnând ca plumbul, încercau să sfârşească chinul ochilor inundaţi de durere, imaginea Adinei îmi apărea precum lumina zilei care te orbeşte pentru câteva clipe în zorii fiecărei dimineţi. O dimineaţă care, inevitabil, a venit şi m-a făcut să constat că pentru prima oară eram cu adevărat nefericit. Mult mai nefericit decât momentele în care colegii râdeau de mine şi mă numeau şoarece de bibliotecă, mai nefericit decât clipele în care eram îmbrâncit pe scări pentru că refuzam să lipsesc de la ore alături de ei şi cu siguranţă mai mizerabil decât ziua în care mi-a părut rău pentru prima oară că m-am născut. Soneria şcolii parcă mă deşteaptă dintr-un lung, dar ameţitor vis. Îmi îndrept paşii îndoielnici către mizerabila sală a clasei a IX-a B şi către marginile roase ale celei de-a doua bănci de pe rândul din mijloc, doar pentru a mă trezi în secunda următoare cu un caiet izbit de tâmplele mele nedormite. -Bogdănele, fereşte căpşorul data viitoare, căci nu am vrea să rămânem pe întuneric! Hohotele flămânde mă dezgustă. Orele trec, spiritele ce mă înconjoară trăiesc la maximum fiecare clipă, ei transformă orice lucru cât de neînsemnat într-un adevărat eveniment. Ce fel de viaţă e asta? Cum poţi trăi fără să te gândeşti la ce te aşteaptă mâine, ori săptămâna viitoare, ori peste 2 ani? Din nou sunt întrerupt cu brutalitate, dar de data aceasta Radu este cel care mă scoate din abisul gândirii mele neîmpărtăşite. -De ce n-ai venit ieri cu noi? Dacă ai ştii ce ai pierdut...O da, sunt sigur că voi regreta peste 10 ani, când voi avea bani şi fericire, acea seară când am ales să satisfac poftele foilor de hârtie în detrimentul buzelor însetate de puţină dulceaţă. -Să ştii că a întrebat Adina de tine, vroia să-ţi spună nu şiu ce...Nu pot să cred, oare vorbeşte serios? Ticălosul vrea să-şi bată joc de mine. Ignoră-l, nu îţi merită atenţia..-Vroiam să discut ceva cu tine, Bogdan! Aveam în gând să merg cu fetele în parc în seara aceasta, dar ele nu mai pot să vină. Mă întrebam, oare nu ai vrea să mă însoţeşti? Nu mai vine nimeni altcineva. -Ăăă, bine, păi..da, sigur că da. -Voi fi la intersecţia cu Calea Nordului, la 7.30. -Da, perfect, ăă, voi fi acolo...cu siguranţă voi fi acolo. Dobitocule! Alte cuvinte nu ai găsit?! Ce impresie şi-a făcut oare Adina despre tine? Nu mai contează acum...La naiba, deja e 7. Arunc în grabă 2 stropi de parfum de orhidee pe gâtul ce-mi tremură de emoţie şi plec grăbit. Nu pot să cred, este aproape ca un vis! Asta trebuie să fie, Calea Nordului...este deja 7.35. Din câte am citit, s-ar părea că fetele întârzie de obicei la întâlniri. Oau, întâlnire, ce frumos sună! Mii şi mii de gânduri îmi invadează ţinutul dintre urechile înroşite de frig, gânduri prea mari pentru speranţe atât de mici...este ora 8. Oare s-a întâmplat ceva? Doar dacă aş fi avut telefon mobil! La naiba! Oare...şi-a uitat de mine? Gândul mi se pare atât de absurd, atât de înfricoşător, încât îl alung, dar revine mereu, în fiecare secundă, în fiecare clipă. Minutele trec, frigul dansează în voie pe armonia pletelor mele, secundele trec şi Adina nu mai apare. Un pas, încă un pas şi plec spre casă, căci deja e ora 9 şi suspinele ameninţă să-mi ia în fiecare moment suflarea. Să fi fost un vis, să fi fost o iluzie, nu ştiu, dar simt că mă prăbuşesc. Sunt nevoit să mă sprijin de un stâlp de înaltă tensiune pentru a nu cădea. Ridic privirea - am ajuns acasă. Şi iată, copil prost, că ceea ce părea a fi o escapadă din rutină s-a dovedit nimic mai mult decât iluzia unui vis prostesc, prea mare pentru caracterul meu prea mic. Trebuie să găsesc energia pentru a face şi aceşti ultimi paşi, înainte de a intra din nou pe poarta obişnuitului, previzibilului, uniculului meu mod de viaţă..."

Băieţi vs. fete sau bătălia sexelor

Eu sunt băiat, ea e fată. Eu port cercel într-o ureche şi în sprânceana dreaptă, ea în ambele urechi, în nas şi în buric. Eu am nevoie de 5 minute să mă pregătesc înainte de a ieşi în oraş, ea are nevoie de o oră (cel puţin). Mie îmi place să beau şi să râd cu prietenii, ei îi place să danseze şi să întoarcă privirile tuturor celor ca mine. Pe mine nu mă preocupă viitorul atât de mult, ci prezentul; ea, dimpotrivă, vrea să-şi pregătească o carieră de succes în primul rând. Orice neînţelegere cu prietenii (şi nu numai) se rezolvă relativ uşor, prin forţă, lor în schimb le place să se jignească şi să se umilească mai întâi. Eu am nevoie de ea, ea are nevoie de mine...

Nu cred că este cazul să mai continui. Ideea în principiu este simplă: fiecare îşi susţine cu tărie genul şi nu acceptă dominaţia celuilalt. Astfel se ajunge adesea la dispute pe tema băieţi vs. fete, cine e mai puternic, cine e mai deştept şi aşa mai departe. Unii sunt dispuşi să meargă foarte departe pe acest subiect, devin fundamentalişti, nu mai acceptă nimic sexului opus şi se refugiază într-o lume a lor. Poate unii sunt gay tocmai din perspectiva unei vieţi mai liniştite, lipsite de aceste confruntări sexuale (?!). Problema este că în ultimii ani s-au schimbat foarte mult atât băieţii, dar şi fetele, nu doar prin prisma gândirii, dar şi al comportamentului. Cine s-ar fi gândit că voi auzi tot mai multe fete, dacă pot fi numite aşa, înjurând pentru orice nimicuri sau răstindu-se la cei ce nu au curajul să riposteze, folosind acele cuvinte magice tot mai des şi în circumstanţe tot mai nepotrivite. Da, culorile limbajului s-au diversificat mult în ziua de azi. Mai mult decât atât, vedem adolescente scuipând pe stradă, ţipând de mama focului unele la altele şi adoptând ţinute tot mai sumare. Poate veţi spune că am ceva cu reprezentantele sexului feminin. Chiar nu am nimic, dimpotrivă, întotdeauna mi-au plăcut şi întotdeauna îmi vor plăcea (indiferent câte experienţe eşuate voi avea sau câte obstacole voi întâlni - dar despre asta mai încolo). Nu mă leg de băieţi (deocamdată) pentru că nu s-au schimbat atât de mult în privinţa aceasta. Întotdeauna ne va plăcea băutura, întotdeauna vom înjura la meciuri, în curtea şcolii sau când nu ne convine ceva şi mereu vom rămâne aceiaşi nenorociţi pe care deşi spuneţi tuturor că îi dispreţuiţi, adesea vă place să le aflaţi istoria prin intermediul unui atât de simplu sărut. Să nu generalizăm, mulţi adolescenţi se încadrează în tipic, dar tot mai mulţi noncomformişti apar pe zi ce trece, tot mai multe corcituri de fată-băiat, dacă îmi este permis să folosesc termenul. Părerea mea este şi va rămâne că nu trebuie sub nici o formă să înlăturăm acest conflict, ci să-l susţinem, dar prin fapte, nu vorbe. Băiat sau fată, nu contează, fiecare are avantajele lui, fiecare se poate folosi de ele în interes propriu sau comun, fiecare este liber să-şi aleagă orientarea sexuală sau socială. Chiar aş putea spune că această bătălie a sexelor este benefică, pentru că ne împinge continuu la perfecţiune, ne îndeamnă mereu să descoperim noi calităţi în noi înşine, să fim tot mai buni pe zi ce trece prin ceea ce reprezentăm. Întotdeauna unul va trebui să cedeze, şi acela îşi va cunoaşte interesul când o va face. Cât timp va exista acest aşa-zis conflict între sexe, există loc de mai bine şi ştim că avem pentru ce lupta în continuare...nu cu sexul opus, ci cu noi înşine.
Aşa cum eu am nevoie de ea, şi ea are nevoie de mine...

Culorile limbajului

-Mai dă-o măh-n **** mea de treabă...
-Ce ***** ***** tot vorbeşte ăla acolo?!...
-Taci ***** din gură...
şi exemplele pot continua...

Hopa, nu ar fi trebuit să zic asta. Dar totuşi am făcut-o. Şi nu sunt singurul care zilnic foloseşte poate de zeci de ori expresii atât de "colorate", încât până şi mama s-ar mira să ştie că a crescut un astfel de monstru. Unde sunt acei copii care cereau voie să iasă afară pentru a se juca cu prietenii? Unde sunt acei copii care mulţumeau politicos după fiecare masă, care spuneau "noapte bună" şi "sărut mâna" fiecărei persoane străine întâlnite? Îmi pare rău, dar nu-i cunosc...undeva pe drum am pierdut ceva. La un moment dat ne-am oprit şi am luat-o pe o scurtătura care nu a mai revenit niciodată la drumul principal. Acum am crescut cât alţii în zeci de ani şi suntem în stare să susţinem asta prin comportament..oare?...
Ca reprezentant al generaţiei de adolescenţi din care fac parte, pe zi ce trece simt o jenă tot mai mică faţă de aceste magice cuvinte, aceste expresii ale culturii urbane laice. Nu sunt singurul care foloseşte aceste cuvinte, nu sunt nici primul, nici ultimul, aşa că de ce mi-ar păsa? Reprezentant de seamă al limitării gândirii adolescentine până la mai puţin de lungimea acestui articol, poate ar trebui să mă opresc pentru o clipă şi să mă întreb ce rol are curcubeul născut din corzile noastre vocale, prin ce ne înfrumuseţează el viaţa? Prin nimic! Nu alungă nicio ploaie, nu aduce niciun soare...dar totuşi face cinste Academiei. Mă întrebam mai devreme de ce sunt special, dar acum mă întreb oare sunt special, dacă prin tot ce fac mă identific cu restul turmei? Constat singur că am ajuns la un paradox. Dar să nu uit vârsta pe care o cinstesc, bineînţeles că sunt în stare să fac o diferenţă, nimic nu este imposibil pentru mine. Dar în privinţa aceasta, încep să am dubii. Primele îndoieli...Tot ce pot să fac este să încerc să-mi limitez limbajul, nu să-l înlocuiesc. Şi asta este marea problemă cu adulţii, ei încearcă să ne schimbe total modul de a vorbi, lucru ce nu este posibil, nu acum şi nu aşa. Cu timpul poate ne vom schimba, poate ne vom adapta la noi nevoi ale unei societăţi în permanentă mişcare, poate...Dar acum nu mai este nimic de făcut. Nu aţi fost în stare să ne protejaţi cât am fost mici, nu începeţi acum. Nu vă vom permite!

-Cristi, hai măh odată, ne aşteaptă proasta aia!
-Nu-i spune aşa, nu uita cine te-a ajutat la lucrare.
-Dă-o-n ***** *****
-Şhhh...

"De ce?" (Redefinirea eului, partea I)

"Ce e în neregulă cu mine? De la o vreme prietenii nu îmi mai vorbesc atât de des. Nici înainte nu au făcut-o, să fiu sincer. Dar stai...eu nu am mulţi prieteni. Profesorii se iau de mine că nu sunt activ la clasă...dar nu îmi place să ies în evidenţă. Cum aţi spune voi, nu vreau să fac valuri. În pauze, mă plimb singur prin imensa curte a şcolii şi observ, cu destulă stupoare, că nimeni nu mă abordează. -Ce mai faci? -Te-ai pregătit la materia nenorocitului ăluia de Ionescu? -Ieşi azi în oraş?...să ştii că mi-ar plăcea dacă m-ar întreba Ionel, sau Alex, sau chiar Cristi indiferent ce, chiar şi numai să-mi transmită o urare de neam pentru că i-am dat în gât la ora de mate, când m-a întrebat profesoara unde sunt respectivii. Încerc să înţeleg de ce mă evită toţi şi nu reuşesc. Până şi zâmbetul Adinei, care trecea nestingherit direct prin mine şi se îndrepta tocmai în colţul clasei spre Radu l-am observat, dar ea nici nu s-a deranjat să-şi ridice privirea spre flacăra din ochii mei sfăşiaţi de întrebări existenţiale. Se pare că notele mele, deşi mari, nu reuşesc să câştige simpatia nimănui. Nu mai contează acum...ajuns din nou acasă, în faţa aceluiaşi plafonat LCD, îmi verific căsuţa de mesaje, nimic nou, ard de dorinţa citirii unui mesaj cât de nesemnificativ...dar nimic. Mă apuc să-mi fac temele, şi constat că sună telefonul. Plictisit, dar grăbit să revin la croirea drumului spre un viitor strălucit, ridic receptorul şi aud vocea lui Radu, care mă invită la un suc. Va fi şi Adina acolo. Sfinte Dumnezeule, ce lupte grele se dau în conştinţa mea, pe parcursul a câteva secunde, timp în care respiraţia nu îmi mai permite decât un sec "ăăă...". Dar am ales calea corectă pentru strălucitul meu viitor, voi râmăne să-mi termin temele. Regret nespus, dar ştiu ce e mai bine pentru mine. Spre seară, aud ţipete şi râsete afară, şi ies pe geam pentru a vedea ce se petrece. Radu, la braţ cu Adina, alături de Oana, Cristina, Adi şi Cristi se întorc din oraş. Aş fi putut fi şi eu printre ei. Şi atunci observ cum buzele tremurânde ale lui Radu le ating, pentru o clipă ce va rămâne, acum, în eternitate, pe cele timide, dar roşii şi ţipând de dorinţă ale Adinei...închid geamul! Puteam fi eu acela să-i fi oferit pentru o secundă fetei istoria întregii mele existenţe prin intermediul unei răsuflări. Trist şi neîmpăcat nici măcar cu ideea relaxării pe birou a unui caiet de teme în care cerneala îşi trăieşte ultimele clipe înainte de a deveni cuvânt, mă schimb de hainele-mi tăcute şi mă afund sub plapuma obeză, cu ochii scăpând continuu stropi de nefericire şi reflectând la o singură întrebare...De ce?"

Părinţii sau prietenii?

-Haide Maria, ai promis că vii cu noi seara asta în club! Ce s-a întâmplat?
-Nu mă lasă ai mei.
-Cum adică nu te lasă? Ce vrei să spui cu asta? Convinge-i, spune-le ceva, orice...ai promis că vii!
-Păi şi ce ai vrea să fac?! Spune-le lor, "nu, este o oră târzie, sunt atâţia golani care umblă pe străzi, este periculos bla bla"
-Îţi spun eu ce să faci: le vei transmite că rămâi peste noapte la mine, să mai lucrăm la proiectul acela pentru franceză! Trebuie să te lase...şi ştiu că nu vrei să ratezi clubul noaptea aceasta..
-Bine, fie...aşa voi face...

Cât de des întâlnim scenariul acesta, sincer, în viaţa de zi cu zi? Aş putea spune că aproape în fiecare zi ne izbim de câte un bine-conturat "NU" din partea bătrânilor noştri, lucru care bineînţeles ne scoate din minţi adeseori. Ei bine, dacă stăm puţin şi gândim problema din perspectiva lor, s-ar putea chiar să-i înţelegem pe de o parte. Câte pericole nu ne pândesc peste tot? Câte decizii greşite am putea lua în fiecare moment, decizii cu efecte necunoscute? Câte greşeli nu am putea evita doar dacă am asculta şi noi o dată sfaturile unor oameni trecuţi prin viaţă? Poate vor să ne controleze viaţa, poate vor doar să ne protejeze în continuare, cum au făcut-o şi până acum sau poate vor doar să se regăsească în comportamentul nostru pe acei "ei" care ar fi putut exista odată. Dar acum să privim problema şi din perspectiva noastră, a adolescenţilor independenţi, capabili să-şi poarte şi singuri de grijă. Părinţii noştrii nu au avut şi ei odată vârsta noastră? Nu au făcut şi ei greşeli pe care mai apoi le-au regretat? Nu au fost şi ei odată...independenţi? (îmi place acest termen) Iar acum, parcă vor cu tot dinadinsul să ne umilească în faţa prietenilor, să dea impresia unor dictatori care ştiu mai bine ce trebuie făcut pentru poporul de sub conducerea lor. Bineînţeles că nu putem sta de vorbă cu ei, nu ne înţeleg, dar nici nu putem sta deoparte, acceptând fără să clipim deciziile lor previzibile. Aşadar, ce vom alege? Părinţii sau prietenii?

Răspunsul e unul pe cât de simplu, pe atât de complicat. Nu este vorba aici de nicio alegere! Aşadar nu suntem obligaţi să facem un pas pe care l-am regreta, în orice direcţie am lua-o. Trebuie doar să ştim cum să-i împăcăm pe părinţi, dar şi pe ai noştri dragi prieteni în acelaşi timp. "Da mamă, de acord, te voi ajuta sâmbătă să faci curat dacă mă laşi azi în oraş", "Sigur tată, mergem vineri să lucrăm la atelier amândoi dacă mă laşi diseară să merg în club" şi scenariile pot continua. Mulţi ar putea ajunge la deloc pripita concluzie că mama şi tata pot fi nişte oameni chiar rezonabili(?!), atâta timp cât ştim cum "să-i luăm". Situaţiile de criză pot fi evitate adesea, fie că intervine bunul simţ, fie manipularea din partea oricărei direcţii (dar despre asta vom discuta cu altă ocazie). Voi putea oare să o conving pe mama să mă lase la patinoar diseară? Eu aş spune că da...

-Ei, ia spune fato, ce-ai tratat cu ai tăi?
-I-am promis mamei că o ajut la curăţenie sâmbătă dacă ma lasă diseară în club. Nici n-a mai clipit! A fost de acord, cu condiţia să nu mă întorc singură acasă, şi asta să nu se întâmple la o oră prea târzie.
-Bravo tu! Păi, şi nu eşti gata încă? Uite cât e ceasul!
-5 min...

De ce sunt eu special?

Aşa cum am spus mai devreme, aş dori să abordez această calitate, acest titlu onorific al fiecăruia dintre noi. Ni s-a spus în nenumărate rânduri că suntem speciali. Bine...dar ce înseamnă asta? Învăţăm pe parcurs că lumea din jurul nostru este rea, că noi suntem singurii care pot schimba ceva. Bine, nu mai suntem copii, ştim deja diferenţa dintre bine şi rău, dintre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem, căci doar noi deţinem adevărul absolut (sau cel puţin aşa ne place să credem). Cât am fost mici, sub umbrela protectoare a mamei sau a doamnei educatoare, ni s-a spus să nu luăm seama la ce fac ceilalţi, să nu ne lăsăm influenţaţi de prieteni, dar nici de străini. Acum, când am crescut şi când nu mai avem nevoie de sfaturi din partea nimănui, ajungem să conştientizăm cât de speciali suntem noi de fapt...cât de special sunt eu! Acum, când toţi ar trebui să ne acorde mai multă atenţie (căci nu-i aşa, ne place când se întâmplă) parcă suntem uitaţi de lume. Ajungem la concluzia că totul depinde de noi, este de datoria noastră să încercăm să schimbăm felul în care decurg lucrurile. Dar ce se întâmplă atunci când lucrurile nu merg aşa cum am vrea noi? Am precizat bineînţeles că mă voi lega de adolescentul tipic, şi aşa voi face. Cum procedăm atunci când nimic din ce facem nu este bine? Cum procedez atunci când nu sunt în stare să duc un lucru la bun sfârşit? Dar când ţi se spune că eşti un prost, un incompetent, un ordinar...nu, orice dar asta nu. Contează doar modul în care priveşti problemele. Atitudinea este răspunsul! Fi deosebit prin tot ceea ce faci, prin tot ceea ce gândeşti. Unii ar putea spune să înveţi din greşeli, dar presupun că suntem încă prea mici pentru asta. Lasă-i pe ceilalţi în pace, ce ştiu ei, proştii...şi dacă nu poţi schimba lumea, o persoană măcar, cât de neînsemnată, ar fi de ajuns...

Bineînţeles că mi-a plăcut când Ioana, colega din faţă, mi-a zîmbit fără vreun motiv anume...bineînţeles că am întors capul când fata cu acea fustă nenorocit de scurtă mi-a făcut cu ochiul..să nu crezi că dacă sunt adolescent acum nu mai îmi pasă de ceilalţi. Doar că îmi pasă un pic mai mult de mine, în primul rând. Prin tot ceea ce fac, prin modul în care mă comport, prin limbajul folosit este important ca EU să mă simt bine, şi mai apoi ceilalţi. Atitudinea mea este cea care contează. Sigur, poate nu îţi convine cum gândesc, dar ţine minte, eu sunt special, pe când tu nu eşti. Eu sunt mereu în centrul atenţiei şi întotdeauna atrag atenţia asupra mea. Prin tot ceea ce sunt, eu reprezint apogeul unei generaţii noi, o generaţie în care eul contează mai mult decât aproapele. Poate eu vă voi înţelege într-o zi, căci voi sigur nu mă veţi înţelege niciodată...

Primul contact cu viaţa

Titlul ar putea suna un pic ciudat, mai ales dacă ne gândim la vârsta ce ne captează atenţia. Să fim noi oare nişte nou-născuţi? Da şi nu. Bineînţeles, am avut o copilărie fericită, mulţi prieteni, o mamă care era mereu gata să ne îngrijească atunci când cădeam sau un tată întotdeauna dispus să ne citească o poveste înainte de culcare. Dar acum, mai mult ca oricând, suntem puşi în faţa unei noi provocări: nu mai vrem să aibă nimeni grijă de noi, poveştile nu ne mai plac, brusc prietenii încep să-şi arate adevărata lor faţă şi nu mai ştim ce să facem. Unii ar putea intra puţin în panică, mulţi chiar o fac, pentru că nu-i aşa, la început nu ştim ce se întâmplă cu noi. Am vrea să păstrăm siguranţa vieţii de până acum, dar totuşi nu o facem. De ce? Pentru că într-un fel, ne-am schimbat. Nimeni nu ar putea să spună cu exactitate de ce, dar mai ales când. Am crescut şi lumea din jurul nostru s-a schimbat. Începem să ne dăm seama că nu suntem atât de neînsemnaţi precum am crezut până acum, ci dimpotrivă, trebuie să ieşim la suprafaţă. Încet, încet, devenim mai irascibili cu cei ce nu ne înţeleg, începem să învăţăm tot mai multe de la cei din jurul nostru (mă refer aici la societate), ne facem noi prieteni şi nu mai avem timp pentru cei vechi. Tot ce era până acum rău devine bun, tot ceea ce ne era interzis până azi începe să ne tenteze. Observăm o tendinţă tot mai ridicată de a face tot ceea ce alţii (adulţii) ne spun că este greşit. Din nou mă întreb, de ce? Nu ştiu. Şi poate nu voi afla niciodată...

Plimbându-mă pe stradă (fără maică-mea, bineînţeles) observ nişte băieţi cum îl bat pe un altul, probabil din afara grupului lor. Poate aş fi considerat până acum că este greşit, dar totuşi, mi se pare intrigant; oare ce le-a făcut? chiar merită să fie bătut? oare frica de ei m-a îndemnat să măresc pasul şi să constat ritmurile nebune ale inimii care mă ameninţă? Depăşind acest incident, observ o fată trecând pe lângă mine, păstrându-şi în mers unduirea lină a picioarelor descoperite sub umbra unei fuste nesimţit de scurte. Poate până acum mi s-ar fi părut grotesc acest scenariu, dar brusc inima începe să o ia din nou razna, iar respiraţia fierbinte mă îndeamnă să mă opresc, căci aş risca probabil o asfixiere altfel. În timp ce întorc privirea înapoi, observ din nou băiatul bătut cu puţin timp în urmă, fugind rupând pământul şi cu nenorociţii după el. Iar acum mă întreb, oare mâna caldă a mamei într-a mea nu ar fi oprit aceste incidente pe cât de nebune, pe atât de intrigante? Şi realizez că tocmai am avut primul contact cu viaţa. Voi ajunge acasă, voi dormi, o nouă zi mă va deştepta, dar nu voi uita prea curând nici privirile crude ale golanilor, dar nici respiraţia echilibrată a domnişoarei atingând în mers vârful înroşit al urechilor mele...

Un nou blog, dar un alt stil...

Încă unul... ar putea spune mulţi. Şi sincer, nu îi condamn. Atâtea bloguri au apărut pe Internet în ultimul timp, atâtea persoane care nu au absolut nimic de spus şi totuşi, cuvintele există şi nu ne poate împiedica nimeni să le folosim. Cu toate acestea, ceea ce vă propun eu este diferit...

Haideţi să presupunem că avem din nou 16 ani, nu avem bani, nici grija zilei de mâine. Avem probleme cu şcoala, cu părinţii, prieteni puţini şi nimeni nu pare să ne mai înţeleagă. Am descoperit dragostea şi nu mai putem dormi noaptea, vedem mereu acelaşi chip ce ne-a fermecat privirile şi ne-a doborât raţiunea...da, suntem din nou adolescenţi!
Nimeni nu ne controlează viaţa. Nu facem compromisuri, nu suntem dependenţi de nimeni şi de nimic. Timpul este al nostru, viaţa ni se aşterne înainte precum nemărginirea orizontului. Ne uităm în jur şi nu vedem pe nimeni, iar asta pentru că noi suntem centrul universului. Visele netăinuite şi magia fiecărei clipe fac din noi adevăraţi zei pe Pământ. Noi suntem nemuritori! Şi totuşi, am îmbătrânit...

_________________________________________________________

Ceea ce vom discuta pe acest blog va avea în centrul atenţiei adolescentul, cu problemele şi frământările lui zilnice, cu decepţiile şi speranţele pe cât de naive, pe atât de motivante. Şi nu vorbesc aici despre adolescentul aşa cum este el prezentat în ziare, la televiziune ori prin moderarea gândirii adulte, ci de adolescentul tipic, poate naiv, poate timid, fie că el este copilul ce nu a avut niciodată o prietenă sau "bărbatul" ce s-a trezit după prima noapte în doi...
Vom aborda teme adesea evitate de mulţi, precum Prima prietenă/Primul prieten , Tutun, droguri şi vise deşarte , Părinţii sau prietenii ? , Sexul - între extaz şi agonie , De ce sunt eu special ? ş.a.m.d.

Pot să spun de pe acum că nu veţi fi dezamăgiţi, nu aveţi de ce. Blogul este deschis tuturor celor care au ceva de zis, oricăror discuţii, pe orice temă, bineînţeles legată de adolescent ori perioada vieţii atât de frumoasă petrecută sub acest nume. Timpul trece, noi îmbătrânim, dar cuvintele şi amintirile rămân pe veci. Aşadar, să începem...