"Monolog" (Redefinirea eului, ultima parte)

"O greutate apăsătoare s-a lăsat în noaptea aceea peste totalitatea simţurilor mele interiorizate...zâmbetul nu mai era zâmbet, lacrima nu mai era lacrimă, aşa cum nici eu nu mai eram cel pe care îl ştiam şi chiar îl admiram odată pentru poziţia pe care o deţinea în faţa ignoranţilor din această lume nebună. Se spune că niciodată nu e prea târziu pentru a îndrepta lucrurile, dar se pare că am aşteptat prea mult şi când a sosit clipa, am lăsat-o să treacă pe lângă mine. Universul conspira împotriva mea, iar eu, creatură mică şi neînsemnată, eram obligat să asist la spectacolul grotesc ce se desfăşura sub groaza ochilor mei, sub aprobarea mea inconştientă, sub naivitatea mea destructivă. Ploaia din acea noapte m-a obligat să apuc din nou drumul spre casă, unde am rămas, din nou, singur într-o încăpere uriaşă şi lipsită de viaţă, nepăsător la trecerea orelor şi prea obosit pentru a mai cădea pradă somnului. Şi din nou mă întorc la întrebările existenţiale ce mi-au umplut viaţa de amărăciune: cu ce am greşit în faţa lor? ce am făcut să merit asta? ... de ce? Ultimele luni din viaţa mea au fost mai mult decât am putut duce şi poate tocmai de aceea am cedat acum. Picăturile de ploaie ce bat constant în geam şi din ce în ce mai tare nu îmi permit să mă afund prea tare în realitatea gândurilor trecute. Din minut în minut parcă mă trezesc dintr-un vis şi îmi întorc capul pe geam, parcă aşteptând să apară ceva la orizont, dar...nu apare. Din minut în minut parcă aştept să cedeze geamul pe care îmi susţin corpul şi pe care îmi odihnesc capul, dar nu o face. Dimineaţa nu o aştept să vină, căci nu aş ştii ce e de făcut, dar aştept ceva şi nu se întâmplă nimic. Şi mă afund din nou în profunzimea gândurilor...Adina, Radu, Adi, Sînziana, Cristi, Lore...toţi au contribuit imens la modelarea caracterului meu în ultimele luni, iar acum simt că sunt pe cale de a mă prăbuşi. Pot să trec peste o dezamăgire, chiar peste două, e greu, dar ştiu că se poate, însă acum s-a ajuns la un punct în care toţi au impresia că eu sunt doar o plastelină cu care se pot juca în voie. Nu le pot permite aşa ceva, nu vreau...din nou încerc să vărs câteva lacrimi, dar nu pot. La naiba, nici măcar atât nu mai pot face! Lore era speranţa mea, scăparea mea către o viaţă mai bună, către stări de spirit şi senzaţii nemaisimţite. Nu putea să dureze, era prea frumos pentru a fi adevărat. Încep să mă conving din ce în ce mai mult de acest lucru. Mi-au luat-o şi pe ea, după ce mi-au luat demnitatea, respectul, temperamentul...m-au transformat într-un monstru. Cărţile au rămas singurele care mă mai acceptau necondiţionat, dar acum nu le mai doresc eu. Picături de ploaie şi o lumină difuză din depărtare mă trezesc din nou la realitate. O nouă noapte a trecut sub sute de semne de întrebare în legătură cu ce va urma. Pe măsură ce lumina devenea tot mai puternică şi primele ghiozdane începeau să-şi facă apariţia pe geam, în drumul lor chibzuit spre şcoală, îmi devenea tot mai greu să rezist. Capul simţeam că este pe cale de a plezni, inima îmi bătea cu o repeziciune ce nu mai putea fi controlată, gândurile o luau razna, iar raţiunea dispăruse cu totul. Nu mai puteam să fac parte din această lume malefică, pur şi simplu locul meu nu e aici. Cum aş putea să mă întorc la ei, când ei sunt cei care mi-au luat tot ce aveam mai drag! În măsura problemelor nemărginite ce îmi năvălesc din nou în centrii nervoşi, un nou cuplu apare din depărtare, pe geam, ţinându-se de mână şi apropiindu-se în direcţia mea. De ce nu aş putea fi şi eu ca fericitul acela? Nu mi-ar păsa de nimic, nu aş avea pentru ce să îmi fac atâtea griji şi pentru ce să îmi distrug sănătatea în căutarea unor răspunsuri inexistente. Pentru mine e pur şi simplu un necun... ritmurile inimii au încetinit treptat, gândurile au dispărut iar respiraţia s-a oprit pentru câteva secunde, când în perspectiva celor doi care se apropiau de mână s-a concretizat imaginea Loredanei şi a lui Cristi. El părea fericit, pe când ea nu schiţa niciun gest. Poate...nu am mai putut să-mi termin fragmentul de idee. Brusc, ştiam ce e de făcut. Misiunea mea aici s-a încheiat, sau mai bine spus nu a existat niciodată. Locul meu nu e aici, aşa cum nici fetele nu trebuiau să îşi găseasă vreodată loc în inima mea. Mă îndrept calm spre baie, apuc relaxat între cele mai folosite două degete ale mâinii drepte o lamă sclipitoare şi mă întorc lângă geam. Nu mai are niciun rost acum gândul sau cuvântul, ci doar fapta. Totul mi-e mult mai clar. Aş mai fi vrut să las câţiva stropi de remuşcare pe hârtie, dar nici aceia nu ar mai fi avut vreun rost. De-a lungul celor cinci degete ale mâinii stângi, chiar în locul unde se termină articulaţiile nervoase ca simbol al raţiunii şi începe a se forma mâna ca simbol al păcatului decid să trasez o graniţă pentru a delimita lumea în care trăiesc faţă de cea la care năzuiesc. Acelaşi lucru îl fac imediat şi la locul de întâlnire al mâinii drepte cu integritatea corpului, dup care scap lama din mână şi îmi trântesc capul de geam. Mă simt obosit, căci nu am dormit o noapte întreagă şi acum mi-e somn. Privesc spre râul de păcate ce tocmai a izvorât din mine şi se îndreaptă vertiginos în jos, pe hainele mele şi mă gândesc la supărarea ce va umple ochii mamei mele când va vedea că i-am murdărit covorul. Mă gândesc că nu mai am timp acum de regrete sau de aspiraţii, de lacrimi sau de zâmbete. Privesc doar în sus şi sper ca locul spre care voi pleca să fie mai bun. Dar privirea mi-e obosită şi capul greu. Trebuie să mă odihnesc, aşa că închid ochii...mă gândesc ...şi sper..."

"Străin printre străini" (Redefinirea eului, partea IX)

"Picioarele nu mă mai ajutau deloc, deşi funcţionau la maximum...plămânii păreau să cedeze în orice clipă, pe măsură ce alegeam conştient să mă folosesc cât mai puţin de aparatul respirator...ochii înnebuniţi nu mai ştiau în ce direcţie o luase Lore şi nici nu mai puteam comanda mult timp articulaţiilor...vocea îmi era redusă la tăcere, sufletul atrofiat de spaimă. Deşi gonisem din baia fetelor ca nebunul şi fugeam încă disperat, doar pentru a putea identifica în câmpul meu vizual acea făptură pe care nu o merit, o pierdusem. Şi mai grav era că nici măcar nu ştiam dacă pentru totdeauna. Aş fi vrut să plâng, dar ochii nu mă ascultau. Aş fi vrut să ţip, dar vocea dezertase în neştire. Vroiam să urlu de nebunie, să bat aş fi fost în stare pe oricine mi-ar fi stat în cale. Sînziana dispăruse, Loredana la fel. Din nou...la naiba, din nou rămăsesem singur. Mii şi mii de gânduri, vise, trăiri, înjurături pe toate neamurile şi tentaţii criminale îmi năvăleau în minte, toate în acelaşi timp, toate pentru a fi satisfăcute. Nu puteam să rămân la şcoală, dar nici nu ştiam încotro să apuc. Îmi iau ghiozdanul şi gonesc disperat pe scări. În momentul în care ies pe poarta şcolii nu mai apuc să fac câţiva metri când, spre surprinderea mea, îi văd pe partea cealaltă, la braţ şi râzând de mama focului, pe nimeni alţii decât Sînziana şi Cristi. -Ce mama dracu...parcă voi doi v-aţi despărţit? Un nou set de râsete flămânde îmi trezesc dezgustul şi curiozitatea în acelaşi timp...-Vai, vai, acelaşi Bogdănel naiv ai rămas, măi jmechere! Ţi-am spus că o vom lua pe Lore cu noi în club noaptea aceasta, şi Sînzi...ei bine Sînzi a fost destul de drăguţă să ne ajute în conceperea planului! Tot prostuţ rămâi...-Prost eşti tu!! mai apuc să zic şi sar ca un câine turbat la gâtul lui Cristi, rupându-i cămaşa şi determinând-o pe Sînziana să ţipe ca din gură de şarpe. Pumnii par să nu mă mai asculte, au conştiinţă proprie acum şi se îndreaptă fără oprire spre faţa amorţită de durere a nenorocitului, care nu mai avusese timp nici să riposteze. -Opriţi-vă!! Vocea mă paralizează...chiar Lore ţipase de pe partea cealaltă a drumului să mă opresc. O faţă inundată de lacrimi privea direct spre mine, nişte ochi care implorau un remediu pentru durere rămăseseră ţintiţi asupra mea, iar buzele...acele buze atât de dulci acum tremurau ca şi cum ar fi fost expuse celui mai cumplit ger polar. -Am avut încredere în tine, te-am iubit, m-am dăruit ţie, iar tu...tu.....dispari din faţa mea! -Nu, aşteaptă! Lore! -Te rog, lasă-mă în pace! Dacă ai ţinut vreodată, cât de puţin la mine, lasă-mă să plec şi nu mă mai căuta! -Nu înţelegi, lasă-mă să-ţi explic! -Tu nu înţelegi...s-a terminat! atât mai apucă să zică până când faţa îi fusese din nou inundată de lacrimi şi o luase din nou la fugă spre casă. Lore...nu merita asta. Ce a făcut să merite asta? Unde e? Nenorocita de Sînziana, dacă o prind pe curvă...dar nu, dispăruse, împreună cu maleficul ei prieten. Şi eu...eu ce să mai fac acum? Totul pare, din nou, lipsit de orice sens, lipsit de esenţă, totul este doar o aparenţă deşartă. Pornesc spre casă, cu ghiozdanul în spate, trist dar mai ales nervos, neîmpăcat cu soarta, dar totuşi resemnat. Din nou mă trezesc în urmă cu câteva luni, când Lore nu exista pentru mine, iar eu nu cunoşteam nimic altceva în afară de batjocura bine-meritată, golurile ce-mi umpleau viaţa şi lacrimile. Acum, în schimb, furia a pus stăpânire peste raţiunea de altădată, durerea din suflet a înlocuit-o pe cea trupească, iar faptul că nu puteam face nimic...asta nu puteam suporta. Ajungând acasă, îmi aduc aminte de ceea ce spusese tâlharul mai devreme, ceva de genul că aveau de gând să o ia pe Lore în club...mai e o şansă. Aş putea să-i explic totul şi am putea reveni la ce eram înainte. Da, asta va merge! Trebuie să meargă! Şi atunci va realiza şi ea pentru ce vroiam eu să o protejez, pentru ce luptam eu cu morile de vânt şi cât de parşivi sunt ai noştri colegi în drumul lor spre a-şi atinge scopurile. Orele rămase le-am petrecut în tăcerea imensei sufragerii decorate în stil neomodernist. Niciodată nu mi-a plăcut să-mi petrec timpul acolo, dar nu mai conta. Neliniştea punea stăpânire pe mine, ca şi cum avea să se întâmple ceva rău. Simţeam asta, dar eram conştient că trebuie să merg în club. Ora 11 m-a luat pe nepregătite, dar am încercat să compensez cât mai rapid pierderea timpului absolut în defavoarea relativităţii gândurilor de moment. Câteva haine luate la mână, doi stropi de parfum şi am plecat. Deşi pe stradă mişuna de oameni, nu observ pe nimeni. Am un ţel, şi îl voi atinge. Ajung în cele din urmă la vestitul club de noapte Midnite, plătesc preţul uriaş de intrare şi îmi fac avânt într-o nouă lume. O lume presărată de muzică fără semnificaţii, băuturi fără efecte benefice şi siluetele încălzite în cel mai erotic mod de satisfacere a jocurilor trupeşti. Nici măcar nu eram convins că o voi găsi pe Lore aici, însă apariţia figurii frivole a nenorocitului de Cristi la orizont îmi deşteptă instinctul animalic însetat de răzbunare. Dau să mă apropii, însă sunt oprit la apariţia unei siluete din dreapta, îndreptându-se timidă spre el. Ochii îngroziţi nu mă mint, aşa cum nici norii grei de ploaie nu anunţă altceva decât ploaia. Loredana...mă simt un pic ameţit, nu mai sunt în stare să mă ţin pe picioare...dar se apropie în continuare de el, el o ia în braţe...luminile multicolore trebuie să îmi joace feste...iar el îşi apropie buzele, încă pătate de sânge, de ale ei şi...întorc privirea şi o iau la goană spre ieşire. În mijlocul străzii, sub privirile mulţimii, sub duşul ce tocmai s-a pornit din nori, ţip cât pot de tare, din adâncul plămânilor şi din abisul trăirilor. Totul este pierdut. Sunt doar un străin printre străini..."

"Renegarea sentimentului" (Redefinirea eului, partea VIII)

"Pe măsură ce nopţile se lungeau şi dorinţele cele mai ascunse ale trupului se dezlănţuiau, zilele se scurtau, iar sufletul devenea din ce în ce mai neglijat, raţiunea din ce în ce mai împinsă spre adâncurile din care izvora cu alte ocazii atât de pătimaşă...clipele petrecute alături de Lore, căci acum îmi permiteam să o alint astfel, nu puteau fi egalate prin nimic, iar cu cât petreceam mai mult timp alături de ea, cu atât mă simţeam mai puternic şi mă întrebam cum de am permis de-a lungul anilor aşa ceva, cum de le-am permis lor să mă trateze ca pe un gunoi când eu valorez mult mai mult decât mi se oferă! Ascunderea în spatele cărţilor lipsite de viaţă, ori sens, ori emoţie nu a făcut decât să îmi întărească acum convingerile despre naivitatea mea din trecut. Este ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un lung vis amăgitor, cu puteri noi şi gata să înfrunt toate răutăţile lumii, toate doar...pentru fata pe care o iubesc. Restul...nu mai contează acum. Şcoala nu mai este de mult o prioritate, căci nu aş mai vedea rostul anticipării ori pregătirii zilei de mâine când tot ce poţi obţine, tot ce este mai bun ţi se oferă azi, acum! Într-un mod oarecum ciudat, prietenii au început să mi se înmulţească, şi de când sunt cu Lore au început să mă asalteze cu invitaţii în oraş, cluburi, localuri. Poate au intenţii curate, poate doar se folosesc de mine...proştii! Când eu sunt de fapt cel care urmăreşte ceva...răzbunarea pentru tot ce am suferit în timp. Poate îmi voi face timp şi de ei, dar nu acum. Să observe şi să înveţe până atunci! Colegii nu mai există pentru mine decât ca obiecte de amuzament, părinţii doar pentru acoperişul pe care mi-l oferă deasupra capului şi banii de cheltuială. Loredana este singura care mai contează, căci restul...nici nu merită atenţie...
Primele raze ale soarelui îşi fac din nou apariţia în camera mea, trecând direct prin geamul destructibil şi oprindu-se doar la ridicarea pleoapelor grele pentru a face loc peisajului ce se contura în jurul meu. Aceiaşi rutină din fiecare dimineaţă mă aşteaptă, aceleaşi cărţi scârbite de viteza nepăsătoare cu care sunt alungate în şi dinspre ghiozdan, acelaşi drum obositor spre şcoală. Doar Loredana mă aşteaptă cu zâmbetul pe buze în clasă, iar eu îi răsplătesc bunăvoinţa printr-un sărut. -Bogdane, auzi, hai un pic să discutăm ceva... -Vino tu dacă vrei, n-am timp acuma. -Bine, fie...auzi, vrem să mergem diseară în club. Nu ai vrea să vii şi tu, cu Loredana bineînţeles? -Nu. Am alte planuri... Bineînţeles că ar fi chemat-o numai pe ea dacă ar fi putut, nenorociţii, dar am eu grijă de intenţiile lor indiscutabile. Chiar şi în timpul orei îi aud comunicând în spate, mai mult ca sigur despre mine şi despre aşa-zisul meu egoism. Colega mea îmi şopteşte că ar fi OK din partea ei să mergem, în caz că refuzasem vizavi de părerea ei neexprimată. Ciudat, nici măcar nu mă gândisem să o întreb şi pe ea...dar asta nu schimbă cu nimic decizia. Pauză după pauză îi puteam auzi cum îşi vorbeau între ei şi cum punea diverse planuri la cale, doar de ar putea-o convinge şi pe Lore să meargă. -V-am spus că nu mergem şi gata! -Hai măh, ce te costă?! Poate ea vrea să meargă...Instantaneu mă reped la gâtul lui Cristi şi îl prind de marginile cămăşii -Auzi băi băiete, tu nu cumva erai cu Sînziana? Sau o fată e prea puţin pentru tine?! -Dă-mi drumul...ce naiba e cu tine? Tu nu erai aşa...şi dacă tot eşti interesat, nu! Nu mai sunt cu ea! Ei, ia te uită cum se mai schimbă lumea. Azi iubire mare, mâine despărţire, poimâine alt prost şi tot aşa. Nimeni nu suferă, nimeni nu plânge, toţi iau parte la acest imens joc de scenă, după care trec la actul următor. Actori mult mai buni decât aş fi putut eu recunoaşte, trebuie să fiu sincer de data aceasta cu mine. Mi se pare intrigantă şi totodată atrăgătoare această viaţă de albină, să-i spun aşa, flori peste flori şi fiori peste fiori. Oare cum ar fi...gândurile-mi sunt întrerupte de sunetul ce marchează sfârşitul orelor din această zi. Trece timpul şi eu nici măcar nu apuc să mai duc gânduri simple la bun sfârşit. Presupun că va fi vreme şi pentru asta. O iau în faţă şi îi transmit Loredanei că o aştept la ieşire, întrucât reuşise de această dată să mă enerveze la culme Cristi şi aveam altceva în gând înainte să o apuc spre casă...dar o mână este surpinsă pe umărul meu în dreptul băii de fete şi sunt tras cu brutalitate înăuntru. Împins spre zid şi trezindu-mă dintr-o dată cu apăsarea unui alt trup peste al meu, Sînziana ţine să mă atenţioneze să nu fac gălăgie. -Lasă-l în pace, ştiu şi eu că e prost, dar nu merită! Tocmai de aceea m-am şi despărţit de el dar te rog, lasă-l în pace! Pe cât era de rea în sinea ei fata aceasta, pe atât era de atrăgătoare din punct de vedere fizic şi parcă cerea mereu mai mult. -Şi de ce nu mă laşi să-i dau o învăţătură de minte? Pentru că...nu apucă să-şi termine propoziţia când buzele aprinse i se făcură simţite peste ale mele, însetate parcă de puţină simpatie trupească. Aş minţi dacă aş spune că nu îmi place, pentru că îi răspund flămând la sărut. Respiraţia agitată a Sînzianei peste faţa mea senină este întreruptă un moment de prezenţa unui corp străin în baia de fete, marcându-şi prezenţa printr-un suspin. Gândurile noastre în acel moment mai avură timp doar de un ultim efort în priviri: Lore..."

Moravuri

-Dana, e a treia oară când te strig! Hai odată la masă!!
-Ţi-am mai zis că nu mi-e foame, ce nu înţelegi! Lasă-mă naibii în pace!
-Coboară imediat la masă! Nu mă fă să vin la tine...
-Ce dracu' e aşa greu de înţeles?! Nu vin, şi cu asta basta...
[...]


-Nu ştiu ce e cu ea. De două zile nici nu mai dă ochii cu mine, spune mereu aşa, în treacăt, fie că nu are timp, fie trebuie să se întâlnească cu nuştiu ce prieten, ori nu se simte bine...
-Păi şi ce ai vrea să-i fac eu? Îţi dai seama că dacă nu vrea să vorbească cu tine, maică-sa, cu mine nici atât...
-Şi tu eşti tatăl ei, la naiba! După ce că nu te implici deloc în educaţia copilului nostru, acum ai pretenţia să fie o fată model! Habar nu are de rolul ei în societate, în familie, trăieşte pe o cu totul altă lume!
-Nu ai vrea să vorbeşti mai încet?...Precis aude tot ce vorbim despre ea.
-Să audă, să audă, nu mă interesează! Nu am crescut-o aşa, nu merit un astfel de tratament! Nu din partea ei!...

-Hai mai lasă fabulaţiile mamă...nu te-a interesat niciodată de mine şi hop, acum ai pretenţia să fim dintr-o dată o familie mare şi fericită...
-Nu ţi-e ruşine să-mi vorbeşti aşa?! După tot ce am făcut pentru tine...
-Ce-ai făcut pentru mine? Ce-ai făcut pentru mine?! Numa' să te plângi toată ziua de aşa-zisul meu comportament "rebel" ştii...
-Taci din gură! Nesimţito! Treci în camera ta acum!
-Aş vrea, dar m-am plictisit să stau acolo şi în plus, am întâlnire...
-Ţi-am dat eu voie să pleci?!
-Nu ţi-am cerut voie până acum, cu siguranţă nu voi începe să o fac nici de acum înainte!
-Cum îndrăzneşti...
-Ciao, bătrâno!
-Dar...
[...]

"Carpe diem!" (Redefinirea eului, partea VII)

"Simţeam prin fiecare suflare grăbită apropierea serii. Depărtarea soarelui dătător de viaţă, dar totodată zdrobitor de speranţe, îndreptarea lui grăbită spre marginea orizontului îmi dădu un sentiment de satisfacţie nemaipomenită, mă făcu să simt fiori nemaisimţiţi, pur şi simplu să zâmbesc în gol, aşa cum ştiam că nu am mai făcut-o niciodată. Anticipam fiecare viitoare mişcare, dar totuşi nu mă gândeam la ea într-un mod preventiv. Urmăream fiecare deplasare a secundarului, dar nu aşteptam să-şi grăbească traseul. Şi nu în ultimul rând mă priveam în oglindăm pe mine şi pe nimeni altcineva. Pe mine! Patru caiete şi două cărţi aşteptau în cameră să fie răsfăţaţe, dar nu le-am mai satisfăcut capriciul, nu şi de data asta. Mă îndrept calm, relaxat spre dulap, îmi aleg cu grijă hainele şi accesoriile, pentru că nu-i aşa, am tot timpul din lume. Stiloul stă pe masă, cu vârful rece atrofiat şi mă priveşte trist, oarecum cu regrete faţă de indiferenţa mea. Indiferenţa faţă de temele pentru mâine, indiferenţa faţă de perspectiva unui viitor, a fericirii...dar nu este aşa, nu şi acum! Fericirea mea se află la 30 minute distanţă. Timpul îmi permite să mă aranjez corespunzător ultimelor tendinţe, să arunc mai mult decât nişte stropi de parfum pe gâtul meu cald, precum procedasem cu altă regretabilă ocazie. Părul trebuie să stea într-un singur fel, respiraţia greoaie, dar echilibrată trebuie să emane parfum de viaţă, privirea trebui să fie ageră, dar cuminte, trupul întărâtat de afrodisiacul nopţii, dar raţional. În fine, nu mai îmi bat capul cu detalii de genul ăsta, o anunţ pe maică-mea că plec şi mă îndrept spre uşă. -La ce oră te întorci? -Nu ştiu...Uşa trântită în urma mea ar fi trebuit să ţină loc de răspuns, dar am o presimţire că nu a fost aşa. Nu contează. Este linişte pe stradă. Atât de linişte încât îmi aud bătăile tumultoase ale inimii şi încep să simt cum sângele se pune în mişcare doar pentru a-mi aduce aminte încotro mă îndrept. După nu foarte mult timp ajung la intersecţia străzii Lăpuşneanu cu Cireşarilor, moment în care, întorcându-mi privirea spre apus, nu pot să ratez conturul unei siluete perfecte, îmbinarea unui mers atât de armonios şi dezvelirea feţei de o frumuseţe atât de revoltătoare...-Bună, credeam că nu mai ajung, scuze dacă te-am făcut să aştepţi! -Nicio problemă, acum am ajuns şi eu. -Ei, mergem? Oana spunea că ne aşteaptă în Midnite! -Sigur...Nu făcurăm doi paşi în direcţia aprobată când Loredana mă apucă de braţ, îmi zâmbi timid după care continuarăm drumul. Mă simţeam atât de mândru, atât de...special să am la braţ o făptură atât de frumoasă, atât de...perfectă! Nu pot să nu constat anumite priviri întoarse pe stradă, priviri cărora le răspund în acelaşi stil nevrotic. Nu după mult timp ajungem la destinaţie şi reuşim, cu greu printre zecile de persoane agitate, muzica ridicată la maxim şi băuturi îmbietoare peste tot, să-i localizăm şi pe tovarăşii noştri din această seară, Oana, Mihai şi Vlad. Odată aşezaţi la masă timpul începu să se scurgă vertiginos, întrucât privirea mea avea o singură destinaţie, iar vorbele mele un singur scop: Loredana. Fusta pe care o poartă, decolteul care tindea spre a deveni generos, dar încadrându-se în limitele frumosului, buzele care-i tremurau uşor, toate mă determinau să renunţ la compania celorlalţi pentru a discuta numai cu ea. Şi am văzut că la rându-i îi făcea plăcere să discute cu mine. Râdea mult, iar mie îmi plăcea lucrul acesta. Începusem să devin vorbăreţ din fire, iar ei îi făcea plăcere. Stăm foarte aproape unul de celălat, cu scaunele aproape lipite, însă luminile multicolore şi zgomotul din fundal lucrează în avantajul nostru. Băieţii se duseseră chiar să joace biliard, însă eu preferasem să rămân la masă. La un moment dat Oana se ridică pentru a se îndrepta spre baie şi o întreabă pe Loredana dacă vrea să o însoţească. Surprinzător, aceasta refuză şi rămâne lângă mine, lucru care mă bucură nemaipomenit. În acest moment decid să îmi iau inima în dinţi, mă întind sprea ea şi fără a-i mai lăsa timp de reacţie, îi ating buzele calde, sorbindu-le întreaga dulceaţă într-o clipită şi şoptindu-i la ureche, fără a mai conştientiza, "Carpe diem!". Un pic temător că s-ar putea simţi ofensată, constat din nou cu plăcere că zâmbeşte şi îmi răspunde fericită la sărut. Între timp se întorc şi băieţii la masă, şi Oana, clipa magică trecuse evident, dar zâmbetul rămas pe buzele noastre confirma faptul că nici unul din noi nu regreta nimic din cele întâmplate. Timpul trecuse, iar ora 12 ne anunţa că ar fi cazul să plecăm, dacă dorim să mai existe şi alte escapade pe viitor. Oana, alături de Vlad şi Mihai decid să mai rămână, aşa că ne luăm rămas bun şi ne îndreptăm spre ieşire. Însă nu reuşim să ne depărtăm mai mult de 10 metri de local când, în faţa noastră îşi face apariţia Cristi, însoţit, evident, de Sînziana. Nici nu am timp să spun ceva, căci mă şi trezesc împins înapoi, zmuls de la braţul Loredanei, iar mai apoi prins de guler, -Ce credeai că scapi aşa uşor? Ţi-am spus că ar fi cazul să o iei mai uşor, însă nu m-ai ascultat...nu îi permit să termine propoziţia când mă zmulg din încleştarea stranie a braţelor lui şi îi întorc un dos de palmă peste faţa, reacţie care îl îndepărtează, dar totodată le şochează pe ambele fete. -Acum să ştii, dragă Adiţă, cu cine e bine să te pui pe viitor şi exact de ce este în stare! Aşa că îţi sugerez să faci paşi... Cei doi rămaseră încremeniţi, iar după câteva secunde doar Sînziana mai avu curaj să adauge -Uită-te la tine, unde ai ajuns! Tu nu eşti Bogdan pe care îl ştiam...-Bogdan pe care îl ştiaţi voi nu mai este! îi reproşez fetei aproape ţipând, o iau pe Loredana de mână şi ne continuăm drumul, fără regrete şi fără a mai privi înapoi. Puţin şocată de eveniment, dar totuşi zâmbitoare şi ţinându-mă strâns de mână, ne continuăm drumul spre casa ei, iar eu mai adaug, fără a-mi mai măsura cuvintele ori a mă mai gândi la ceea ce tocmai săvârşisem, doar atât -O meritau...amândoi...stelele nemuritoare se înmulţesc la număr, purtându-se continuu în urma noastră, iar luna răpitoare de frumuseţi nedesluşite se opreşte deasupra capetelor noastre pline de gânduri tumultoase...-Ei, am ajuns şi la tine! -Aşa este...bine, atunci ne vedem mâine, nu? -Sigur! îi răspund încrezător... -Poate..o să te visez la noapte! -Eu cu siguranţă o voi face! îi răspund din nou, surâzând, la ultima replică, după care îmi iau rămas bun printr-un sărut plin de povara a mulţi ani de sentimente descătuşate şi îmi îndrept paşii spre casă...nu are ce să mai meargă rău de acum încolo, căci ea...deodată îmi aduc aminte că am uitat să-i spun noapte bună. Mă întorc spre ea, dar nu mă mai observă, şi am timp doar să constat fericirea întruchipată pe chipul ei: râdea..."