Moment poetic (4)

Gânduri derizorii


Un vis cuprins de palma rece,
Tăiată-n riduri sfidătoare,
Surprind emoţia ce nu trece
Şi patima ce nu mai doare.

Un vis am, nu principii,
Nici ambiţii strânse-n idealuri,
Mănunchi de sentimente grele
Sub pleoape se îneacă-n valuri.

E doar un vis tăiat de reguli,
Norme abstracte uitate-n timp,
Fragmente îngropate-n suflet,
Gânduri derizorii în culori de nimb.

În palma rece nască-se coşmarul,
Şi să înghită al meu chin,
Să uit limbajul, slăvit altarul
Celui mai frumos suspin.

Dreptul la sentiment (III)

-Cine crezi că îţi dă dreptul să te joci cu sentimentele celor din jur?
-Suntem adolescenţi, avem toate drepturile. Şi în plus nu m-am jucat cu nimic, pur şi simplu ţi-ai imaginat ceva ce nu există. Şi nu a existat niciodată!
-Cum poţi să spui asta! Prostule, n-ai cum să înţelegi...
-N-am cum băh Cristi, n-am cum, nu mă duce capul! Ia lasă-mă cu prostiile tale, mai vorbim după ce-ţi găseşti o prietenă. Până una alta, trebuie să plec, trenul nu stă după mine...
-Să nu te mai văd în faţa ochilor! Şi dacă o să ne mai întâlnim vreodată, ţine minte, o să.....vorba-i fu întreruptă de zgomotul frânei de maşină, iar mai apoi de contactul făcut de fiarele îndoite cu trupul său fragil, contact meditat doar de prostia nesiguranţei cu care trecu strada. Iar apoi se lăsă liniştea...

[...]

"Ăsta e e chiar nesimţit...nici măcar nu-l interesează ce simt cei din jurul lui..." gândi Cristi în timp ce aştepta pe o bancă în parcul central şi se juca cu o frunză uscată de monotonia trecerii timpului. Şi trecuse nu numai timpul, ci şi săptămâni bune de când nu mai vorbise cu Dani. Îl văzuse aproape în fiecare zi la şcoală, dar acesta din urmă nici nu-l băga în seamă. Apoi brusc îl suna să-l întrebe ce mai face, doar pentru a uita din nou a doua zi înţelesul cuvântului "salut". Ce să creadă el acum? Avea impresia că totuşi ar putea exista o legătură, mai mult decât o simplă prietenie, între ei. Dar aparent se înşelase. Acum şcoala s-a terminat, iar Daniel se arătă din nou brusc interesat să-l vadă, fapt pentru care şi stabiliseră un punct de întâlnire. Dar nu veni, şi doar frunza aceea încărunţită prematur rămăsese să-i ţină de urât. Până la urmă de ce ar fi fost el mai fraier? Poate era mai sensibil decât alţii, poate era mai fraier...ideea rămânea aceiaşi, Dani nu-şi făcea apariţia. Tocmai când dădu să plece Cristi îl văzu la braţ cu o altă fată, deloc urâtă dealtfel, trecând pe strada paralelă cu parcul. Daniel îl văzu, îi zâmbi ironic, după care îşi continuă drumul. Cristi încercă şi el să schiţeze un zâmbet, un gest oarecare, dar nu reuşi. Dădu drumul bătrânei frunze şi porni singur spre casă, trist şi cu o oarecare urmă de sentiment curgând de-a lungul obrazlui său stâng, acelaşi obraz care fusese odată fericit sub atingerea unei alte făpturi...

Cinci luni mai târziu, un telefon sună în seara zilei de 14 februarie la reşedinţa familiei Popescu. Avusese loc un accident de maşină...