"Monolog" (Redefinirea eului, ultima parte)

"O greutate apăsătoare s-a lăsat în noaptea aceea peste totalitatea simţurilor mele interiorizate...zâmbetul nu mai era zâmbet, lacrima nu mai era lacrimă, aşa cum nici eu nu mai eram cel pe care îl ştiam şi chiar îl admiram odată pentru poziţia pe care o deţinea în faţa ignoranţilor din această lume nebună. Se spune că niciodată nu e prea târziu pentru a îndrepta lucrurile, dar se pare că am aşteptat prea mult şi când a sosit clipa, am lăsat-o să treacă pe lângă mine. Universul conspira împotriva mea, iar eu, creatură mică şi neînsemnată, eram obligat să asist la spectacolul grotesc ce se desfăşura sub groaza ochilor mei, sub aprobarea mea inconştientă, sub naivitatea mea destructivă. Ploaia din acea noapte m-a obligat să apuc din nou drumul spre casă, unde am rămas, din nou, singur într-o încăpere uriaşă şi lipsită de viaţă, nepăsător la trecerea orelor şi prea obosit pentru a mai cădea pradă somnului. Şi din nou mă întorc la întrebările existenţiale ce mi-au umplut viaţa de amărăciune: cu ce am greşit în faţa lor? ce am făcut să merit asta? ... de ce? Ultimele luni din viaţa mea au fost mai mult decât am putut duce şi poate tocmai de aceea am cedat acum. Picăturile de ploaie ce bat constant în geam şi din ce în ce mai tare nu îmi permit să mă afund prea tare în realitatea gândurilor trecute. Din minut în minut parcă mă trezesc dintr-un vis şi îmi întorc capul pe geam, parcă aşteptând să apară ceva la orizont, dar...nu apare. Din minut în minut parcă aştept să cedeze geamul pe care îmi susţin corpul şi pe care îmi odihnesc capul, dar nu o face. Dimineaţa nu o aştept să vină, căci nu aş ştii ce e de făcut, dar aştept ceva şi nu se întâmplă nimic. Şi mă afund din nou în profunzimea gândurilor...Adina, Radu, Adi, Sînziana, Cristi, Lore...toţi au contribuit imens la modelarea caracterului meu în ultimele luni, iar acum simt că sunt pe cale de a mă prăbuşi. Pot să trec peste o dezamăgire, chiar peste două, e greu, dar ştiu că se poate, însă acum s-a ajuns la un punct în care toţi au impresia că eu sunt doar o plastelină cu care se pot juca în voie. Nu le pot permite aşa ceva, nu vreau...din nou încerc să vărs câteva lacrimi, dar nu pot. La naiba, nici măcar atât nu mai pot face! Lore era speranţa mea, scăparea mea către o viaţă mai bună, către stări de spirit şi senzaţii nemaisimţite. Nu putea să dureze, era prea frumos pentru a fi adevărat. Încep să mă conving din ce în ce mai mult de acest lucru. Mi-au luat-o şi pe ea, după ce mi-au luat demnitatea, respectul, temperamentul...m-au transformat într-un monstru. Cărţile au rămas singurele care mă mai acceptau necondiţionat, dar acum nu le mai doresc eu. Picături de ploaie şi o lumină difuză din depărtare mă trezesc din nou la realitate. O nouă noapte a trecut sub sute de semne de întrebare în legătură cu ce va urma. Pe măsură ce lumina devenea tot mai puternică şi primele ghiozdane începeau să-şi facă apariţia pe geam, în drumul lor chibzuit spre şcoală, îmi devenea tot mai greu să rezist. Capul simţeam că este pe cale de a plezni, inima îmi bătea cu o repeziciune ce nu mai putea fi controlată, gândurile o luau razna, iar raţiunea dispăruse cu totul. Nu mai puteam să fac parte din această lume malefică, pur şi simplu locul meu nu e aici. Cum aş putea să mă întorc la ei, când ei sunt cei care mi-au luat tot ce aveam mai drag! În măsura problemelor nemărginite ce îmi năvălesc din nou în centrii nervoşi, un nou cuplu apare din depărtare, pe geam, ţinându-se de mână şi apropiindu-se în direcţia mea. De ce nu aş putea fi şi eu ca fericitul acela? Nu mi-ar păsa de nimic, nu aş avea pentru ce să îmi fac atâtea griji şi pentru ce să îmi distrug sănătatea în căutarea unor răspunsuri inexistente. Pentru mine e pur şi simplu un necun... ritmurile inimii au încetinit treptat, gândurile au dispărut iar respiraţia s-a oprit pentru câteva secunde, când în perspectiva celor doi care se apropiau de mână s-a concretizat imaginea Loredanei şi a lui Cristi. El părea fericit, pe când ea nu schiţa niciun gest. Poate...nu am mai putut să-mi termin fragmentul de idee. Brusc, ştiam ce e de făcut. Misiunea mea aici s-a încheiat, sau mai bine spus nu a existat niciodată. Locul meu nu e aici, aşa cum nici fetele nu trebuiau să îşi găseasă vreodată loc în inima mea. Mă îndrept calm spre baie, apuc relaxat între cele mai folosite două degete ale mâinii drepte o lamă sclipitoare şi mă întorc lângă geam. Nu mai are niciun rost acum gândul sau cuvântul, ci doar fapta. Totul mi-e mult mai clar. Aş mai fi vrut să las câţiva stropi de remuşcare pe hârtie, dar nici aceia nu ar mai fi avut vreun rost. De-a lungul celor cinci degete ale mâinii stângi, chiar în locul unde se termină articulaţiile nervoase ca simbol al raţiunii şi începe a se forma mâna ca simbol al păcatului decid să trasez o graniţă pentru a delimita lumea în care trăiesc faţă de cea la care năzuiesc. Acelaşi lucru îl fac imediat şi la locul de întâlnire al mâinii drepte cu integritatea corpului, dup care scap lama din mână şi îmi trântesc capul de geam. Mă simt obosit, căci nu am dormit o noapte întreagă şi acum mi-e somn. Privesc spre râul de păcate ce tocmai a izvorât din mine şi se îndreaptă vertiginos în jos, pe hainele mele şi mă gândesc la supărarea ce va umple ochii mamei mele când va vedea că i-am murdărit covorul. Mă gândesc că nu mai am timp acum de regrete sau de aspiraţii, de lacrimi sau de zâmbete. Privesc doar în sus şi sper ca locul spre care voi pleca să fie mai bun. Dar privirea mi-e obosită şi capul greu. Trebuie să mă odihnesc, aşa că închid ochii...mă gândesc ...şi sper..."