Moment poetic (3)

Epilog


Şi fapta iar imprimă gânduri
Pictate-n foi de năzuinţă,
Purtate-n valuri de credinţă,
Ce-şi găsesc locul în mormânturi.

Născut pe note de-aroganţă
Zâmbetul moare-n ritm alert,
Pierzându-şi chipul de-nţelept
Fără să-i dăm vreo importanţă.

Şi se aşterne vag tăcerea,
În umbra-i zace-anost cuvântul
Ce-şi poartă-n tihnă legământul
Şi cultivă-n ochi durerea.

Mâine vom uita raţiunea,
Pe veci vom îngropa momentul,
Să nu mai nască sentimentul
Speranţa ce hrăneşte lumea.

Revedere

"Bună, a trecut ceva timp..." nu, nu merge, se gândi. Normal că a trecut ceva timp, prea mult chiar, şi în plus locuieşte la sute de kilometri distanţă, nu e ca şi cum ar fi putut-o vizita zilnic. "Hey, ce mai faci?" Hmm, prea banal, se gândi el din nou. Asta ar însemna să ascundă o emoţie nemărginită în spatele unei expresii care dă de gol mai multe sentimente decât şi-ar dori poate în acel moment. "Nu te-ai schimbat deloc" ar putea fi un început bun, dar se poate interpreta greşit. De unde ar ştii ea să aibă încredere în el dacă în trecut i-a dovedit contrariul. Câte şi mai câte expresii nu-i trecură prin cap, câte cuvinte încerca să diferenţieze din bogăţia oferită de limbaj, destul de multe pentru a putea naşte o conversaţie civilizată, însă îndeajuns de puţine pentru a nu stârni un conflict...
Se despărţise de ea acum doi ani. Nu-şi mai vorbiseră, nu-şi mai trimiseseră mesaje, mail-uri, nimic. În opinia lui era numai şi numai vina ei. O văzuse la teatru cu alt băiat, o văzuse pe stradă cu altul, de ce ar mai vrea la urma urmei să aibă de-a face cu ea? Se şi mutase în alt oraş la scurt timp după ce rupseră relaţiile. Poate ar fi trebuit să discute mai întâi, dar acum era prea târziu. Cu toate acestea, avea emoţii greu de ascuns. Nu ştia de ce, dar faptul că se afla în vizită la ea în oraş şi dorea să o întâlnească îl neliniştea. Nu avea de ce să se mintă singur, fusese prima lui dragoste adevărată şi nu ar putea-o uita indiferent cât ar încerca. În mai puţin de 10 minute avea să afle dacă procedase bine sau nu. Dar dacă nu avea să vină? Deja se făcuseră 15 minute de când aştepta sub bătrânul stejar...


"Ce să spun, ce să spun, ce să spun..." se gândi ea cu o oarecare nelinişte pe când ieşea din casă. Nu trebuia să se gândească la altceva decât un simplu salut pentru că era de datoria lui să deschidă discuţia, asta dacă îşi dorea măcar una. Pe de altă parte poate ar fi fost bine să aibă pregătită o replică în caz că el se bloca. Şi ea avea emoţii, însă şi le stăpânea cu o iscusinţă cultivată de-a lungul anilor. Nu ştia de ce vroia el să o vadă tocmai acum, după ce în trecut dispăru subit, fără nicio notificare. Trebuia să fie calmă şi să procedeze ca atare, nu avea nimic de pierdut. El în schimb nu se deplasase atâţia kilometri ca să admire stejarul...
Acum nu mai bine de doi ani el o văzuse într-o seară la teatru alături de vărul său din străinătate. Ofensat probabil că nu fusese şi el invitat a decis să nu-i mai vorbească o perioadă. Până când o văzuse din nou prin oraş, după care nu mai dori să audă de ea. Ea nu a înţeles atunci despre ce fusese vorba până în momentul în care părinţii ei i-au dat vestea: aveau să se mute din oraş. De-abia atunci a încercat disperată să ia legătura cu el, în zadar. De atunci nu a mai auzit nimic de el, iar acum brusc vroia să o vadă. Nici nu ştia de ce se minţea singură, pentru că încă mai ţinea la el şi îşi dorea din tot sufletul să îl vadă.
În cele din urmă ajunse la locul de întâlnire, dar nici urmă de el. Se uită mai bine la ceas şi văzu că întârziase jumătate de oră...probabil plecase...

Dreptul la sentiment (II)

Cristi stătea în spatele geamului şi privea oarecum neliniştit trecătorii de pe stradă; era ora 8 şi încă avea dubii dacă ar trebui sau nu să ia în considerare propunerea Marei de a-i însoţi, pe ea alături de Adela şi...Daniel. De ce îl chemau acum? De ce pe el? De ce în club? Prea multe întrebări îşi făceau loc în capul său, prea aglomerat de gânduri pentru a găsi răspunsurile necesare. Oricum nu făcea parte din grupul lor şi în plus, nu-şi permitea ieşirea într-un club atât de scump şi exclusivist, Dumars sau cum se numea el. Dar poate nu ar fi fost rău să meargă. La urma urmei, venea şi Daniel...
-Ar trebui să mă pregătesc. Nici nu ştiu cu ce să mă îmbrac...sper să ajung în timp util la Romană...
În cele din urmă părăsi garsoniera. La fel ca în orice sfârşit de săptămână, Bucureştiul era aglomerat, iar el cu greu îşi făcea loc printre zecile, chiar sutele de tineri grăbiţi să prindă un loc prin diversele localuri de noapte ale capitalei. Dar oare cum avea să se comporte în prezenţa lor? Mai presus, dacă nu îi ajungeau banii pentru opţiunile lor? Prea multe întrebări nu avu timp să îşi pună, pentru că ajunse în cele din urmă la locul de întâlnire. 8.45 şi deja se gândise că pierdu prea mult timp pe drum, el locuind în partea de sud.
"Haideţi oameni buni, aţi zis 8.45, aici sunt!"
8.45...9...9.30...10 şi nu îşi făcu nimeni apariţia. "Ştiam eu că ceva nu e bine"
-Cristi, Cristi! Ce faci aici singur, la ora asta?
-Servus Iulia! Uite, aşteptam pe cineva, dar... se pare că am fost tras pe sfoară. Probabil că mă voi întoarce acasă...
-Hey, ce să faci acasă? E sâmbătă seara! Uită de fraieri, vii cu mine!
-Unde?
-Club Dumars. Trebuie să mă întâlnesc cu o prietenă şi dupaia...
-Scuză-mă, unde ai spus?
-Dumars! E în Regie...nu contează, trebuie doar să îmi dea ceva, nu stăm. Dupaia...ne putem plimba, dacă vrei, sau dacă ai altceva în minte...
-Ăăă, nu ştiu dacă ar trebui...
-Off, haide, nu stăm mult.
-Bine...
Nu dură foarte mult până ajunseră pe strada unde se afla respectiva locaţie şi inima lui deja începu să bată din ce în ce mai tare. Ce avea să facă dacă dădea ochi în ochi cu aşa zişii lui "prieteni"?
-OK, eu mă duc să vorbesc cu prietena mea. Mă aştepţi la intrare?
-Sigur...
Iulia nu arăta rău deloc, iar unii colegi chiar îi spuseseră că în ultimul timp i-ar face ochi dulci. El însă nici nu putea concepe aşa ceva, nu mai avusese experienţe de acest gen cu o fată, nu ştia ce e de făcut. Da, era frumoasă, dar pentru unul ca el...oricum, ar fi vrut să-l vadă pe Dani, deşi încă nu-i era foarte clar de ce anume.
În timp ce se gândea la aceste aspecte, Cristi aştepta înăuntru când deodată îl văzu pe Daniel la o masă. Ar fi vrut să rămână neobservat, dar acesta din urmă îi făcu un semn cu mâna. Nu ştia ce să facă, nu răspunse la salut, era emoţionat şi nervos în acelaşi timp, din motive încă necunoscute lui. Nu zăbovi şi ieşise afară, unde rămase pe gânduri. O mână îl prinse de umăr, parcă trezindu-l dintr-un vis adânc...
-Ce faci, ai spus că mă aştepţi!
-Da, scuză-mă, am uitat...
-Ei, mergem altundeva? Sau...
-Nu, cred că ar fi mai bine să te duci acasă, probabil am să fac şi eu la fel.
-Păi nu ai spus că ne mai plimbăm? Sau putem rămâne aici dacă vrei.
-Nu, cel mai bine ar fi să pleci.
-Bine...mă conduci?
-Îmi pare rău, dar...trebuie să ajung undeva. Poţi să iei un taxi.
-Bine atunci...poate ne vedem mâine.
-Da, da, sigur...pa!
Nu mai aşteptă un răspuns şi trecu strada. Nu era nici el sigur de ce dorise să scape atât de repede de Iulia. Mulţi ar fi putut considera ceea ce făcuse el nu numai un gest de nesimţire, dar şi de pură prostie. Ceea ce până la urmă şi era. Se aşeză pe o bancă de cealaltă parte a drumului, lăsându-şi gândurile să zboare...

-Ce faci aici?...
I se păru că auzi o întrebare...
-Uite, ştiu că probabil te-ai supărat pentru faza de mai devreme. Ele au hotărât alt punct de întâlnire şi chiar nu am avut ce face...
Era Dani...
-Las-o baltă. Am avut încredere în tine şi poate nu ar fi trebuit.
-Hey, nu fi aşa...nu lăsa lumea să ne judece şi nu te lăsa nici tu influenţat de ce zic alţii...
Simţi o căldură pe obrazul stâng...
-Ţi-am mai zis, ele nu contează pentru mine. Nici ele, nici altcineva...
Nu mai ştia ce să creadă. O parte din el era fericită, alta tristă, vroia să mai stea, dar trebuia să plece. Era ora 12...

Dreptul la sentiment (I)

-Hai măi odată, de câte ori trebuie să te invit să dansezi cu mine? E chiar aşa de greu?
-Ştii bine că nu am chef seara asta, ţi-am zis şi când am plecat, ţi-o repet şi acuma.
-Băi frate, a ajuns fata să se roage de băiat...nu-i nimic, dansez cu Adela, poate te răzgândeşti...
-N-ai decât!
"Ce, acuma trebuie să fiu la dispoziţia ei în fiecare seară?" mai avut timp Daniel să-şi termine gândul până când veni băiatul cu băuturile.
-20 lei vă rog...
-Ia de-aici! Păstrează restul.
Dani ştia foarte bine motivul pentru care Mara optase în favoarea clubului Dumars: băuturi scumpe, muzică orientală şi programul care ţinea îndeajuns de mult pentru ca nu numai ea, dar toate fetele să aibă ocazia de a pune mâna pe vreunul din băieţii care frecventau aceste party-uri de fiţe. Până la urmă nu asta conta, bani avea destui, însă el nu împărtăşea aceiaşi pasiune pentru persoana care insistase atât de mult să vină aici, cu el...
-Ce faci, nu vezi că Mara e moartă după tine? Jumătate din liceu m-ar bate până şi pe mine pentru a petrece o noapte cu ea. Am ajuns de 2 ore şi nici nu te-ai mişcat de la masă!
-Adela dragă, te aud, nu trebuie să ţipi. Până una alta de ce nu l-aţi chemat şi pe Cristi? A trecut pe aici, de-abia intrase în club, l-am salutat, după care a şi ieşit. Cred că nu i-a convenit faptul că luminatele voastre minţi au decis să-l lase pe dinafară.
-Lasă-l băh în puii mei pe Cristi, du-te şi dansează cu fata aia, că e transpirată toată.
-Hai, fie, 5 minute...
Nici nu făcuse bine câţiva metri că Mara se şi aruncase la gâtul lui, lipindu-şi trupul de al său cu aceiaşi ardoare cu care ochii îi urmăriseră toate mişcările de când intraseră acolo. Muzica curgea din difuzoare, la fel şi setea de pe buzele Marei începuse să se scurgă pe gura băiatului. Îl săruta cu atâta pasiune încât mulţi din jurul lor se holbau practic la ei, fără ca Daniel să schiţeze cel mai mic gest. Mara nu era decât un alt număr, 2 luna aceasta, 4 de la începutul anului şcolar şi nu ar avea nimeni motive să mai continue evidenţa.
-V-aţi şi întors la masă? Băi fraţilor, voi nu ştiţi ce înseamnă ăla dans! Ia vino tu Dani cu mine...
-Ai grijă fato ce faci, că te vei întoarce cu mine acasă!
-Ia tăceţi voi şi duceţi-vă de dansaţi împreună! Ies să iau o gură de aer...
Nu mai apucară cele două să zică nimic. Fumul, aglomeraţia, muzica în special nu-i conveneau lui Daniel, şi doar pentru că şi le permitea nu însemna că trebuie să le şi suporte. Ieşise afară să se relaxeze, când îl văzu pe Cristi stând pe o bancă, singur. Îşi aprinse o ţigară şi înaintă spre bancă.
-Ce faci aici, singur? De ce n-ai rămas în club mai devreme?
Nu primi însă răspuns.
-Uite, ştiu că probabil te-ai supărat pentru faza de mai devreme. Ele au hotărât alt punct de întâlnire şi chiar nu am avut ce face...
-Las-o baltă. Am avut încredere în tine şi poate nu ar fi trebuit.
-Hey, nu fi aşa...nu lăsa lumea să ne judece şi nu te lăsa nici tu influenţat de ce zic alţii...
Dani îi cuprinse obrazul stâng cu mâna sa dreaptă, privindu-l direct în ochi.
-Ţi-am mai zis, ele nu contează pentru mine. Nici ele, nici altcineva...
Era ora 12, liniştea îşi făcea loc pe strada îngustă iar privirile lor rămaseră încleştate, sorbindu-şi unul altuia, în tăcere, secretele...

Vreau să fiu mare

-Eu când o să fiu mare am să mă fac pilot de curse...
-Ba nu, eu când am să fiu mare voi fi conducâtor de tren...
-Iar eu căpitan pe vapor...

Câte şi mai câte visuri şi idealuri nu am auzit, câte nu am trăit când eram mici, chiar şi numai pentru o zi... în lumea noastră puteam ajunge oriunde, puteam deveni orice, fără a suporta zilnic critica egoistă a celor din jur şi fără a băga de seamă neregulile lumii în care tocmai ne făceam intrarea. Puteam străbate oceane, puteam călătorii prin tot universul, puteam chiar zi de zi să facem mereu altceva, să schimbăm lumea, într-un cuvânt: să visăm. Timpul a trecut însă, la fel şi copilăria, la fel şi libertatea...

-Unde vrei să mergi la facultate?
-La Ştiinţe Economice.
-Îţi place economia? Vrei să ajungi mare economist, broker, manager?
-Nu, dar aşa vor părinţii mei. Nici măcar nu-mi plac calculele...

-Tu, ce facultate vrei să urmezi?
-Inginerie Chimică.
-Eşti bun la chimie? Ce poţi să ieşi de acolo?
-Habar n-am. Se intră pe bază de dosar, iar mediile mele nu sunt tocmai bune, acolo am şanse măcar...

Dar tu?...tu? ... ce vrei să ajungi, unde vrei să mergi?......cine eşti?

La câte întrebări de genul acesta nu suntem supuşi în fiecare zi şi câte răspunsuri ezitante, mincinoase nu suntem obligaţi să formulăm zilnic. Vârsta adolescenţei este perioada din viaţă în care pe cât de multe vor toţi de la tine, pe atât de puţine poţi să le oferi. S-ar presupune că este vârsta la care ne maturizăm, vârsta la care putem deja să luăm decizii pentru noi şi pentru viitorul nostru. Adevărul (dureros) este că cei mai mulţi dintre noi nu au habar, de cele mai multe ori chiar până în momentul în care termină liceul şi după, ce vor să facă în viaţă. De aceea îi lăsăm pe părinţi să decidă în locul nostru, este mai uşor aşa. De aceea alegem varianta cea mai uşoară şi zicem "las' că oi vedea eu mai încolo ce fac". De aceea vom ajunge roboţi ai societăţii, legaţi 10 ore pe zi de un birou insuficient iluminat, cu un salariu mediocru şi cu o viaţă mizeră.
Dacă există vreun moment în viaţă în care trebuie să luăm o decizie pentru noi, singuri, fără să ascultăm de nimeni şi fără să ezităm, acum este acel moment. Momentul în care trebuie să gândeşti cu inima şi nu cu creierul. Îţi place să desenezi, du-te la Arte. Îţi place istoria, filosofia, nu mai sta pe gânduri. Vrei să devii actor, îţi place să imiţi personaje, poate eşti bun la aşa ceva, teatrul te aşteaptă. De ce să devii un om urât când atâta frumuseţe se ascunde în spatele unei decizii atât de importante? Fii spontan, fii nebun, fă ce-ţi place. Întoarce-te în timp cu 10 ani şi adu-ţi aminte de aspiraţiile pe cât de puerile, pe atât de sincere ale unui copil ce-ţi purta numele. Poate acum este timpul să devii cel ce ţi-ai dorit mereu să fii. Şi acum, ce vrei să te faci când vei fi mare?

Moment poetic (2)

Petale de vis


Tremur în umbră. Şoapte –
Undele-n cercuri cuminţi
Trimit în neştire prin noapte
Trandafiri roşii – mă minţi.

Mai mult de pădure m-apropii
Sub zodia stelei din cer,
Se cerne-n altar glasul nopţii
În stropi de petale – mister.

Mă las în voie de veghe,
Tăcerea mă duce-n trecut –
Castelul, departe de-o leghe,
Aşteaptă din ierburi...tăcut.

…………………………………

În rochie albă smintită e vraja
Alerg înspre ea cu braţul întins,
Săbii din teacă scoate-acum straja
Şi sufletul curge prin braţe – învins.

În sala imensă lumina iubirii
Valsează cu pasul pieziş,
Din braţele mele ies trandafirii –
Petale roşii se scurg pe tăiş.

Moment poetic (1)

După cum am promis cu altă ocazie, voi relua activitatea de pe acest blog nu numai cu povestiri dar şi cu poezii, pe măsură ce acestea vor fi concepute. Următoarea creaţie a câştigat deja 2 premii pe plan local şi a fost nominalizată de asemenea la Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni LicArt 2008


Rutină


Şi când oraşu-mi va zâmbi
Din nou, pe zidul pal,
Voi şti c-a mai trecut o zi
Şi c-am ajuns la mal.

Şi riduri vor săpa grăbit
Cu ascuţiri pe pleoape,
Căzute-n zori ca-ntr-un sfârşit
Fâlfâitor pe-aproape.

Golul se-mbracă-n respirări,
Cu fracul de paradă,
Un doliu tipărit pe zări
De sfinţi într-o şaradă.

Şi strada când mă va striga
Am să-i răspund cu fler,
Aici e locul meu şi da,
În răni, infirmier.

Urâtule

Tot timpul mă trezesc sucindu-mi gâtul pe stradă, prin şcoală, la tv sau în parc după vreo sclipitoare frumuseţe ce nici măcar nu bagă de seamă admiraţia unuia ca mine pentru darul pe care-l poartă. Măcar odată de-aş fi avut şi eu parte de un zâmbet inocent venind din partea unei prezenţe feminine şi nu aş mai fi cerut altceva. În schimb stau pe canapea cu ochii ţintiţi spre chipul hidos ce mă priveşte din oglindă şi mă întreb (retoric poate): Eu de ce n-am avut niciodată o prietenă? De ce îi văd mereu pe alţii cu o altă mână într-a lor, păşind pe stradă ca şi cum ar fi ajuns subit la mântuire? De ce, de ce, de ce...? Niciodată nu am avut prea multă consideraţie pentru felul în care arăt, pentru modul în care mă comport, mănânc, zâmbesc, râd. Întotdeauna mi s-a spus să am mai multă încredere în mine, în propriile forţe şi atuuri, însă mereu am presupus că şi acestea vor veni cu timpul. Timpul a venit şi a trecut, calităţile se lasă aşteptate. Acum, mai mult ca niciodată, mă simt... urât! Da, urât, pentru că frumos nu sunt cu siguranţă. Niciodată nu am avut prea mulţi prieteni, niciodată nu am primit invitaţii în oraş, sau în nuştiu ce local, sau în mai ştiu eu ce club. Aş fi vrut, dar nu! Dar probabil că oricum aş fi fost nevoit să refuz de frica consecinţelor expunerii îndelungate în faţa unei societăţi neiertătoare. După cum am mai spus, stau pe canapea şi privesc în oglindă. Privesc în jos, privesc în sus, stânga, dreapta, nimic. Niciun semn care să scoată la iveală o mică bijuterie fizică, un mic atu facial sau vreun semn distinctiv care ar putea fi asociat cu termenul de "frumos". Ce cuvânt urât până la urmă...Poate că acesta mi-e destinul. Fiecare dintre noi are un destin şi poate că soarta a decis să fie crudă cu mine. Să nu am norocul de a simţi vreodată atingerea unei fete, sărutarea ei fierbinte sau vibraţia tremurândă a trupului ei virgin. Aoleu cât de departe îmi zboară mintea... măcar ea are posibilitatea de a-şi trăi dorinţele cele mai ascunse. Eu sunt condamnat să stau închis în casă şi să privesc la alţii cum îşi transpun rezultatele activităţii neuronale în fapte, nu gânduri. Până la urmă m-am obişnuit cu ideea că sunt urât şi nu este doar o chestiune de încredere în sine. Doar dacă aş reuşi să scap de îngrozitoarea privire ce mă urmăreşte constant din oglindă...urâtule!