"Carpe diem!" (Redefinirea eului, partea VII)

"Simţeam prin fiecare suflare grăbită apropierea serii. Depărtarea soarelui dătător de viaţă, dar totodată zdrobitor de speranţe, îndreptarea lui grăbită spre marginea orizontului îmi dădu un sentiment de satisfacţie nemaipomenită, mă făcu să simt fiori nemaisimţiţi, pur şi simplu să zâmbesc în gol, aşa cum ştiam că nu am mai făcut-o niciodată. Anticipam fiecare viitoare mişcare, dar totuşi nu mă gândeam la ea într-un mod preventiv. Urmăream fiecare deplasare a secundarului, dar nu aşteptam să-şi grăbească traseul. Şi nu în ultimul rând mă priveam în oglindăm pe mine şi pe nimeni altcineva. Pe mine! Patru caiete şi două cărţi aşteptau în cameră să fie răsfăţaţe, dar nu le-am mai satisfăcut capriciul, nu şi de data asta. Mă îndrept calm, relaxat spre dulap, îmi aleg cu grijă hainele şi accesoriile, pentru că nu-i aşa, am tot timpul din lume. Stiloul stă pe masă, cu vârful rece atrofiat şi mă priveşte trist, oarecum cu regrete faţă de indiferenţa mea. Indiferenţa faţă de temele pentru mâine, indiferenţa faţă de perspectiva unui viitor, a fericirii...dar nu este aşa, nu şi acum! Fericirea mea se află la 30 minute distanţă. Timpul îmi permite să mă aranjez corespunzător ultimelor tendinţe, să arunc mai mult decât nişte stropi de parfum pe gâtul meu cald, precum procedasem cu altă regretabilă ocazie. Părul trebuie să stea într-un singur fel, respiraţia greoaie, dar echilibrată trebuie să emane parfum de viaţă, privirea trebui să fie ageră, dar cuminte, trupul întărâtat de afrodisiacul nopţii, dar raţional. În fine, nu mai îmi bat capul cu detalii de genul ăsta, o anunţ pe maică-mea că plec şi mă îndrept spre uşă. -La ce oră te întorci? -Nu ştiu...Uşa trântită în urma mea ar fi trebuit să ţină loc de răspuns, dar am o presimţire că nu a fost aşa. Nu contează. Este linişte pe stradă. Atât de linişte încât îmi aud bătăile tumultoase ale inimii şi încep să simt cum sângele se pune în mişcare doar pentru a-mi aduce aminte încotro mă îndrept. După nu foarte mult timp ajung la intersecţia străzii Lăpuşneanu cu Cireşarilor, moment în care, întorcându-mi privirea spre apus, nu pot să ratez conturul unei siluete perfecte, îmbinarea unui mers atât de armonios şi dezvelirea feţei de o frumuseţe atât de revoltătoare...-Bună, credeam că nu mai ajung, scuze dacă te-am făcut să aştepţi! -Nicio problemă, acum am ajuns şi eu. -Ei, mergem? Oana spunea că ne aşteaptă în Midnite! -Sigur...Nu făcurăm doi paşi în direcţia aprobată când Loredana mă apucă de braţ, îmi zâmbi timid după care continuarăm drumul. Mă simţeam atât de mândru, atât de...special să am la braţ o făptură atât de frumoasă, atât de...perfectă! Nu pot să nu constat anumite priviri întoarse pe stradă, priviri cărora le răspund în acelaşi stil nevrotic. Nu după mult timp ajungem la destinaţie şi reuşim, cu greu printre zecile de persoane agitate, muzica ridicată la maxim şi băuturi îmbietoare peste tot, să-i localizăm şi pe tovarăşii noştri din această seară, Oana, Mihai şi Vlad. Odată aşezaţi la masă timpul începu să se scurgă vertiginos, întrucât privirea mea avea o singură destinaţie, iar vorbele mele un singur scop: Loredana. Fusta pe care o poartă, decolteul care tindea spre a deveni generos, dar încadrându-se în limitele frumosului, buzele care-i tremurau uşor, toate mă determinau să renunţ la compania celorlalţi pentru a discuta numai cu ea. Şi am văzut că la rându-i îi făcea plăcere să discute cu mine. Râdea mult, iar mie îmi plăcea lucrul acesta. Începusem să devin vorbăreţ din fire, iar ei îi făcea plăcere. Stăm foarte aproape unul de celălat, cu scaunele aproape lipite, însă luminile multicolore şi zgomotul din fundal lucrează în avantajul nostru. Băieţii se duseseră chiar să joace biliard, însă eu preferasem să rămân la masă. La un moment dat Oana se ridică pentru a se îndrepta spre baie şi o întreabă pe Loredana dacă vrea să o însoţească. Surprinzător, aceasta refuză şi rămâne lângă mine, lucru care mă bucură nemaipomenit. În acest moment decid să îmi iau inima în dinţi, mă întind sprea ea şi fără a-i mai lăsa timp de reacţie, îi ating buzele calde, sorbindu-le întreaga dulceaţă într-o clipită şi şoptindu-i la ureche, fără a mai conştientiza, "Carpe diem!". Un pic temător că s-ar putea simţi ofensată, constat din nou cu plăcere că zâmbeşte şi îmi răspunde fericită la sărut. Între timp se întorc şi băieţii la masă, şi Oana, clipa magică trecuse evident, dar zâmbetul rămas pe buzele noastre confirma faptul că nici unul din noi nu regreta nimic din cele întâmplate. Timpul trecuse, iar ora 12 ne anunţa că ar fi cazul să plecăm, dacă dorim să mai existe şi alte escapade pe viitor. Oana, alături de Vlad şi Mihai decid să mai rămână, aşa că ne luăm rămas bun şi ne îndreptăm spre ieşire. Însă nu reuşim să ne depărtăm mai mult de 10 metri de local când, în faţa noastră îşi face apariţia Cristi, însoţit, evident, de Sînziana. Nici nu am timp să spun ceva, căci mă şi trezesc împins înapoi, zmuls de la braţul Loredanei, iar mai apoi prins de guler, -Ce credeai că scapi aşa uşor? Ţi-am spus că ar fi cazul să o iei mai uşor, însă nu m-ai ascultat...nu îi permit să termine propoziţia când mă zmulg din încleştarea stranie a braţelor lui şi îi întorc un dos de palmă peste faţa, reacţie care îl îndepărtează, dar totodată le şochează pe ambele fete. -Acum să ştii, dragă Adiţă, cu cine e bine să te pui pe viitor şi exact de ce este în stare! Aşa că îţi sugerez să faci paşi... Cei doi rămaseră încremeniţi, iar după câteva secunde doar Sînziana mai avu curaj să adauge -Uită-te la tine, unde ai ajuns! Tu nu eşti Bogdan pe care îl ştiam...-Bogdan pe care îl ştiaţi voi nu mai este! îi reproşez fetei aproape ţipând, o iau pe Loredana de mână şi ne continuăm drumul, fără regrete şi fără a mai privi înapoi. Puţin şocată de eveniment, dar totuşi zâmbitoare şi ţinându-mă strâns de mână, ne continuăm drumul spre casa ei, iar eu mai adaug, fără a-mi mai măsura cuvintele ori a mă mai gândi la ceea ce tocmai săvârşisem, doar atât -O meritau...amândoi...stelele nemuritoare se înmulţesc la număr, purtându-se continuu în urma noastră, iar luna răpitoare de frumuseţi nedesluşite se opreşte deasupra capetelor noastre pline de gânduri tumultoase...-Ei, am ajuns şi la tine! -Aşa este...bine, atunci ne vedem mâine, nu? -Sigur! îi răspund încrezător... -Poate..o să te visez la noapte! -Eu cu siguranţă o voi face! îi răspund din nou, surâzând, la ultima replică, după care îmi iau rămas bun printr-un sărut plin de povara a mulţi ani de sentimente descătuşate şi îmi îndrept paşii spre casă...nu are ce să mai meargă rău de acum încolo, căci ea...deodată îmi aduc aminte că am uitat să-i spun noapte bună. Mă întorc spre ea, dar nu mă mai observă, şi am timp doar să constat fericirea întruchipată pe chipul ei: râdea..."