"Străin printre străini" (Redefinirea eului, partea IX)

"Picioarele nu mă mai ajutau deloc, deşi funcţionau la maximum...plămânii păreau să cedeze în orice clipă, pe măsură ce alegeam conştient să mă folosesc cât mai puţin de aparatul respirator...ochii înnebuniţi nu mai ştiau în ce direcţie o luase Lore şi nici nu mai puteam comanda mult timp articulaţiilor...vocea îmi era redusă la tăcere, sufletul atrofiat de spaimă. Deşi gonisem din baia fetelor ca nebunul şi fugeam încă disperat, doar pentru a putea identifica în câmpul meu vizual acea făptură pe care nu o merit, o pierdusem. Şi mai grav era că nici măcar nu ştiam dacă pentru totdeauna. Aş fi vrut să plâng, dar ochii nu mă ascultau. Aş fi vrut să ţip, dar vocea dezertase în neştire. Vroiam să urlu de nebunie, să bat aş fi fost în stare pe oricine mi-ar fi stat în cale. Sînziana dispăruse, Loredana la fel. Din nou...la naiba, din nou rămăsesem singur. Mii şi mii de gânduri, vise, trăiri, înjurături pe toate neamurile şi tentaţii criminale îmi năvăleau în minte, toate în acelaşi timp, toate pentru a fi satisfăcute. Nu puteam să rămân la şcoală, dar nici nu ştiam încotro să apuc. Îmi iau ghiozdanul şi gonesc disperat pe scări. În momentul în care ies pe poarta şcolii nu mai apuc să fac câţiva metri când, spre surprinderea mea, îi văd pe partea cealaltă, la braţ şi râzând de mama focului, pe nimeni alţii decât Sînziana şi Cristi. -Ce mama dracu...parcă voi doi v-aţi despărţit? Un nou set de râsete flămânde îmi trezesc dezgustul şi curiozitatea în acelaşi timp...-Vai, vai, acelaşi Bogdănel naiv ai rămas, măi jmechere! Ţi-am spus că o vom lua pe Lore cu noi în club noaptea aceasta, şi Sînzi...ei bine Sînzi a fost destul de drăguţă să ne ajute în conceperea planului! Tot prostuţ rămâi...-Prost eşti tu!! mai apuc să zic şi sar ca un câine turbat la gâtul lui Cristi, rupându-i cămaşa şi determinând-o pe Sînziana să ţipe ca din gură de şarpe. Pumnii par să nu mă mai asculte, au conştiinţă proprie acum şi se îndreaptă fără oprire spre faţa amorţită de durere a nenorocitului, care nu mai avusese timp nici să riposteze. -Opriţi-vă!! Vocea mă paralizează...chiar Lore ţipase de pe partea cealaltă a drumului să mă opresc. O faţă inundată de lacrimi privea direct spre mine, nişte ochi care implorau un remediu pentru durere rămăseseră ţintiţi asupra mea, iar buzele...acele buze atât de dulci acum tremurau ca şi cum ar fi fost expuse celui mai cumplit ger polar. -Am avut încredere în tine, te-am iubit, m-am dăruit ţie, iar tu...tu.....dispari din faţa mea! -Nu, aşteaptă! Lore! -Te rog, lasă-mă în pace! Dacă ai ţinut vreodată, cât de puţin la mine, lasă-mă să plec şi nu mă mai căuta! -Nu înţelegi, lasă-mă să-ţi explic! -Tu nu înţelegi...s-a terminat! atât mai apucă să zică până când faţa îi fusese din nou inundată de lacrimi şi o luase din nou la fugă spre casă. Lore...nu merita asta. Ce a făcut să merite asta? Unde e? Nenorocita de Sînziana, dacă o prind pe curvă...dar nu, dispăruse, împreună cu maleficul ei prieten. Şi eu...eu ce să mai fac acum? Totul pare, din nou, lipsit de orice sens, lipsit de esenţă, totul este doar o aparenţă deşartă. Pornesc spre casă, cu ghiozdanul în spate, trist dar mai ales nervos, neîmpăcat cu soarta, dar totuşi resemnat. Din nou mă trezesc în urmă cu câteva luni, când Lore nu exista pentru mine, iar eu nu cunoşteam nimic altceva în afară de batjocura bine-meritată, golurile ce-mi umpleau viaţa şi lacrimile. Acum, în schimb, furia a pus stăpânire peste raţiunea de altădată, durerea din suflet a înlocuit-o pe cea trupească, iar faptul că nu puteam face nimic...asta nu puteam suporta. Ajungând acasă, îmi aduc aminte de ceea ce spusese tâlharul mai devreme, ceva de genul că aveau de gând să o ia pe Lore în club...mai e o şansă. Aş putea să-i explic totul şi am putea reveni la ce eram înainte. Da, asta va merge! Trebuie să meargă! Şi atunci va realiza şi ea pentru ce vroiam eu să o protejez, pentru ce luptam eu cu morile de vânt şi cât de parşivi sunt ai noştri colegi în drumul lor spre a-şi atinge scopurile. Orele rămase le-am petrecut în tăcerea imensei sufragerii decorate în stil neomodernist. Niciodată nu mi-a plăcut să-mi petrec timpul acolo, dar nu mai conta. Neliniştea punea stăpânire pe mine, ca şi cum avea să se întâmple ceva rău. Simţeam asta, dar eram conştient că trebuie să merg în club. Ora 11 m-a luat pe nepregătite, dar am încercat să compensez cât mai rapid pierderea timpului absolut în defavoarea relativităţii gândurilor de moment. Câteva haine luate la mână, doi stropi de parfum şi am plecat. Deşi pe stradă mişuna de oameni, nu observ pe nimeni. Am un ţel, şi îl voi atinge. Ajung în cele din urmă la vestitul club de noapte Midnite, plătesc preţul uriaş de intrare şi îmi fac avânt într-o nouă lume. O lume presărată de muzică fără semnificaţii, băuturi fără efecte benefice şi siluetele încălzite în cel mai erotic mod de satisfacere a jocurilor trupeşti. Nici măcar nu eram convins că o voi găsi pe Lore aici, însă apariţia figurii frivole a nenorocitului de Cristi la orizont îmi deşteptă instinctul animalic însetat de răzbunare. Dau să mă apropii, însă sunt oprit la apariţia unei siluete din dreapta, îndreptându-se timidă spre el. Ochii îngroziţi nu mă mint, aşa cum nici norii grei de ploaie nu anunţă altceva decât ploaia. Loredana...mă simt un pic ameţit, nu mai sunt în stare să mă ţin pe picioare...dar se apropie în continuare de el, el o ia în braţe...luminile multicolore trebuie să îmi joace feste...iar el îşi apropie buzele, încă pătate de sânge, de ale ei şi...întorc privirea şi o iau la goană spre ieşire. În mijlocul străzii, sub privirile mulţimii, sub duşul ce tocmai s-a pornit din nori, ţip cât pot de tare, din adâncul plămânilor şi din abisul trăirilor. Totul este pierdut. Sunt doar un străin printre străini..."