"Cunoaşterea mai presus de dorinţă" (Redefinirea eului, partea III)

"Mă doare capul îngrozitor..sau poate sufletul e cel care mă doare...sau poate doar am impresia că m-ar durea ceva, când de fapt mă dor toate. Ce am făcut să merit asta? N-am vorbit niciodată urât nimănui, deşi de la o vreme corzile vocale au început să-mi joace feste, împletind sunete pe care, în drumul lor grăbit spre a evada în lume, nu le mai recunosc. Nu am făcut niciodată rău nimănui, deşi mintea îmi zboară spre ţinuturi sinistre şi împleteşte în linişte gânduri ce par a nu mai pot fi stăpânite. Este ora 7.30 dimineaţa, şi nu vreau să merg la şcoală. Ciudat, nu m-am gândit niciodată la perspectiva unei zile absentate de la şcoală fără vreun motiv anume. Dar am motiv, cum să nu! M-au tras pe sfoară, şi-au bătut joc ca de ultimul fraier, iar eu, punct neînsemnat rătăcind fără cauză, ori efect prin acest univers etern, nu pot să fac nimic în această privinţă. Gânduri peste gânduri, şi iată că mă trezesc totuşi onorând reflexul mersului, îndreptat spre învăţătură, aşa cum aerul se îndreaptă spre a deveni din nou aer, aşa cum gândul răzbate spre a deveni din nou gând. Las în urmă casa, mai apoi poarta şcolii, scările, trepidând în trecut sub valurile atâtor smintiţi, fugind, tânjind spre plăceri nebănuite de mine, las în urmă colegi plictisiţi de monotonia aceluiaşi plan de viaţă, desfăşurat zi după zi, în fine, las în urmă uşa clasei şi mă aşez în bancă. -Auzi, Bogdan, servus, în legătură cu aseară, îmi pare... -Nu mai contează. Îi întrerup vorbele cu brutalitate Adinei şi o forţez să se îndrepte spre banca ei. -Doar nu credeai că va veni de chiar, nu-i aşa? Aceleaşi râsete flămânde, care mă aşteaptă zilnic cu un apetit tot mai grozav, îmi pun sângele în mişcare. -Auzi Radule, vroia să-ţi fure prietena! Păi măh dobitocule, eu am aranjat cu ea să îţi spună ce ţi-a spus ieri, trebuie să recunosc, ne-am distrat pe cinste! Până şi Adinei aceste remarci, lipsite de orice urmă a mii de ani de evoluţie a gândirii umane, îi trezesc zâmbete. Zâmbete ce-mi determină sentimente necunoscute a lua naştere, sentimente ce mă sperie chiar şi pe mine. Respirările tot mai accentuate, bătăile inimii tot mai agresive, gândurile minţii tot mai întunecate, toate mă îndeamnă să strig în gura mare: Tăceţi! Vă rog, tăceţi...-Hopa, s-a enervat Bogdănel; ce-o să faci mămică, o să mă spui d-nei diriginte? Sau poate o să plângi, te rog nu plânge. Promit că îţi cumpăr ceva bun în pauză şi trecem peste...Toată clasa nu se mai poate opri din râs. Adi insistă să continue, deşi l-am rugat să termine. Nu ar trebui să fac asta...-Hai Bogdănel, spune-mi ce-o să faci? Poate ar trebui...vorba-i e aruncată înapoi în gât de un pumn pornit chiar din dreapta mea, chiar din aceiaşi mână ce mă hrăneşte în fiecare zi. Tăcere...toată clasa e în tăcere, iar eu sunt îngrozit de fapta pe care tocmai am săvârşit-o. Ridicându-se cu greu de jos, nenorocitul părăseşte sala, iar eu, blestemând în gând ziua în care i-am vorbit pentru prima oară Adinei, îmi iau în fugă ghiozdanul şi plec, fără a mă uita înapoi, fără a mă opri pentru a-mi trage sufletul. Las în urmă şcoala, las în urmă amintirea urmelor de sânge de pe mâna mea şi nu mă opresc până nu ajung acasă, în baie, în faţa oglinzii: Cine eşti tu? Răspunde-mi! Doamne, ce am ajuns...ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns până aici? De când a trecut învăţătura pe planul doi pentru mine? De când am permis unei fete să intre în viaţa mea şi să-mi dea peste cap agenda unui întreg ciclu existenţial, o viaţă bazată pe cunoaştere, pe crearea unei cariere de succes, o viaţă împlinită. Nu pot să arunc toate acestea la gunoi pentru un orgoliu prostesc. Dorinţa...dorinţa de a-i simţi culoarea buzelor, de a-i descifra limbajul privirii, dorinţa de a-i cunoaşte istoria, toate acestea trebuie să înceteze! Tu trebuie să înveţi pentru a ajunge departe, şi nu îţi voi permite să-ţi ratezi viaţa pentru o nenorocită, pentru nişte inculţi, pentru nişte...proşti. Cunoaşterea trebuie să fie mai presus de dorinţa, de atracţia pentru sexul opus, mai presus de îndoielile, de şovăielile unui copil abia ajuns la pubertate, care încă nici nu cunoaşte valoarea propriilor lacrimi. De azi vom începe să ne croim viitorul şi nu vom mai permite nimănui să ne oprească în glorioasa cale spre fericire, nu-i aşa. Nu-i aşa? Răspunde-mi!"