"Un nou început" (Redefinirea eului, partea V)

"Poate ar fi mai bine aşa...poate ar fi mai bine să las totul în urmă, totul...durerea cicatrizată într-un suflet atrofiat de naivitate, conştiinţa încărcată de sentimentele vinovăţiei unor fapte neconcepute, amintirile unor ani de viaţă risipiţi prin file antice de aspiraţii...şi pentru ce? Doar pentru a suferi toate nedreptăţile acestei lumi decăzute, pentru a fi mereu ţinta atacurilor murdare ale unor oameni ce nu pot fi numiţi oameni...animale, sunteţi nişte animale! Din nou chipul din oglindă mă priveşte nedumerit şi aşteaptă parcă să se întâmple ceva. Lama subţire ale cărei margini mă sfidează întru totul aşteaptă pe marginea chiuvetei. Este ora 7.30 dimineaţa. Cu mânecile răsfrânte, cu ochii umezi, cu respiraţia adâncă ce se înfruptă pentru ultima oară din această lume, nu mai am niciun fel de gânduri acum. Un destin glorios a dispărut în mai puţin de câteva momente, făcând loc unui altul, ce îşi dorea cu prisosinţă să se sfârşească...acum! Iau lama între degete, căci nu mai am răbdare să ascult ritmurile acestei planete lipsite de tonalităţi. Ştiu că acum e momentul, acum se vor sfârşi toate chinurile nemeritate şi toate iluziile puerile, concepute de-a lungul anilor de cunoaştere...adio.....-Nu te supăra, nu ştii cumva unde e situată clasa a IX-a B? -Ba da, la etajul I al liceului, prima sală pe dreapta. -Îţi mulţumesc din suflet, speram să îmi spună şi mie cineva încotro mă îndrept...De ce oare am ezitat la auzul acestor dulci vorbe, născute din stradă, din spatele geamului ce ar fi trebuit să fie închis? Nici măcar nu ştiu cine era, şi totuşi am ezitat...la naiba, nici măcar atâta lucru nu sunt în stare să fac! Arunc lama dintre degete, mă îmbrac în fugă şi ies, pornind grăbit spre şcoală. Ar fi trebuit să se termine totul, acum, dar iată-mă intrând pentru a nu ştiu câta oară pe poarta aceleiaşi şcoli ucigătoare, în timp ce prin minte se reiau la nesârşit aceleaşi vorbe rostite la ora 7.55 prin dreptul ferestrei întredeschise a casei mele. Banca de pe rândul din mijloc mă aşteaptă la fel ca în orice altă zi, singură, căci nu ar mai fi trebuit spus faptul că nimeni nu s-a gândit vreodată că poate mi-ar plăcea să împart acest spaţiu micuţ cu încă o persoană. Ciudat este acum că nimeni nu mai face glume proaste pe seama mea, toţi vorbesc în şoaptă şi-mi aruncă priviri scurte, întunecate. Dar nici că m-ar mai interesa, oricum mai târziu, pentru ei, nu voi mai exista...-Copii, bună dimineaţa, după cum bine ştiţi începând de astăzi aveţi o colegă nouă. Numele ei este Loredana, şi tocmai s-a tranferat la liceul nostru. Loredana, repet aproape râzând în gând, ce nume mai e şi ăsta...-Vă rog să-i oferiţi o primire călduroasă noii voastre colege. Hmm, Loredan...gândul batjocoritor mi-a fost întrerupt brusc de o apariţie divină pe uşa clasei, încât pentru o clipă am şi uitat de religia monoteistă pe care o cinstesc, dispus fiind să-i ofer un sacrificiu acestei revelaţii nemaipomenite. Mi-e greu să descriu în cuvinte, în gânduri sau prin fapte apariţia din faţa ochilor mei, o făptură atât de frumoasă, pentru care într-adevăr ai vrea să trăieşti...chiar şi numai pentru a apuca să o mai vezi o dată. -Uite, poţi să stai lângă Bogdan, în banca a doua, el nu are coleg. Sfinte Dumnezeule, vine spre mine, ce ar trebui să...ce fumoasă e...-Bună, eu sunt Loredana! -Bună...Bogdan! Ea era...motivul pentru care am fost nevoit să mai zăbovesc pe această lume. Inconfundabilă voce! Nu mai aud râsetele ascunse din spate, nu mai aud şoaptele îndreptate spre mine batjocoritor, din toate părţile...doar ea există, acum şi aici, pentru mine. Încerc din răsputeri să nu mă holbez la ea, chiar îmi dau silinţa, dar zeii au fost răi cu sufletul meu, să mi-o aducă pe mesagera lor atât de aproape de un umil păgân, nici măcar nu merit ca ea să se uite la mine. Dar totuşi...îmi zâmbeşte. Toate cărţile din lume, toate manuscrisele de mii de ani şi toate comorile Antichităţii nu valorează cât zâmbetul ei. Doamne, ce frumoasă eşti! Din nou îşi întoarce privirea spre mine, un pic nedumerită de data acesta. -Mersi, eşti drăguţ! La naiba...pe toţi demonii, nu ar fi trebuit să zic asta cu voce tare! Acum aş fi în stare să mă apuc din nou să studiez, doar pentru a descoperi în ani o metodă de a întoarce timpul, pentru a-mi retrage aceste cuvinte nechibzuite...dar a zâmbit! I-a făcut plăcere complimentul meu blestemat! O nouă lume se conturează în jurul meu. Nu mai au acum importanţă nici momentele umilitoare sub tutela lui Radu, nici râsetele flămânde şi răutatea diabolică a lui Adi, nici zâmbetul fals al Adinei, nici sidarea lamei ce încă mă aşteaptă pe jos, în baie...doar Loredana! Ce nume frumos...ziua a trecut pe nesimţite, la fel şi vorbele profesorilor, la fel şi batjocurile colegilor. Doar privirea mea a rămas neclintită la trecerea timpului. -Atunci ne vedem mâine, presupun. Pa! -Paaa...atât îmi mai permit ritmurile vocii să-i răspund fetei, în timp ce se depărtează, chinuitor, spre casă. Şcoala se goleşte repede, doar eu rămân visător în urmă, târând ghiozdanul după mine, umplut cu mii de vise spontane. Începe să plouă, dar nu mă interesează. Sunt fericit! Dar oare de ce? Chiar nu contează...pentru prima dată în viaţă, nu mai caut răspunsul unei întrebări izvorâte dintr-o stare de bine. Mă simt mai puternic, mă simt mai viu ca niciodată, şi ştiu că mâine, deşi va exista mereu, de acum va avea o cu totul altă semnificaţie pentru mine. Eu voi avea o cu totul altă semnificaţie, iar chipul din oglindă probabil că deja a dispărut. Un nou început se arată în faţa mea, timp în care stropii de ploaie cad neconteniţi, izbindu-mi fără milă tâmplele şi şoptindu-mi vorbe de neînţeles. Mâine trebuie să vină!..."