Primul contact cu viaţa

Titlul ar putea suna un pic ciudat, mai ales dacă ne gândim la vârsta ce ne captează atenţia. Să fim noi oare nişte nou-născuţi? Da şi nu. Bineînţeles, am avut o copilărie fericită, mulţi prieteni, o mamă care era mereu gata să ne îngrijească atunci când cădeam sau un tată întotdeauna dispus să ne citească o poveste înainte de culcare. Dar acum, mai mult ca oricând, suntem puşi în faţa unei noi provocări: nu mai vrem să aibă nimeni grijă de noi, poveştile nu ne mai plac, brusc prietenii încep să-şi arate adevărata lor faţă şi nu mai ştim ce să facem. Unii ar putea intra puţin în panică, mulţi chiar o fac, pentru că nu-i aşa, la început nu ştim ce se întâmplă cu noi. Am vrea să păstrăm siguranţa vieţii de până acum, dar totuşi nu o facem. De ce? Pentru că într-un fel, ne-am schimbat. Nimeni nu ar putea să spună cu exactitate de ce, dar mai ales când. Am crescut şi lumea din jurul nostru s-a schimbat. Începem să ne dăm seama că nu suntem atât de neînsemnaţi precum am crezut până acum, ci dimpotrivă, trebuie să ieşim la suprafaţă. Încet, încet, devenim mai irascibili cu cei ce nu ne înţeleg, începem să învăţăm tot mai multe de la cei din jurul nostru (mă refer aici la societate), ne facem noi prieteni şi nu mai avem timp pentru cei vechi. Tot ce era până acum rău devine bun, tot ceea ce ne era interzis până azi începe să ne tenteze. Observăm o tendinţă tot mai ridicată de a face tot ceea ce alţii (adulţii) ne spun că este greşit. Din nou mă întreb, de ce? Nu ştiu. Şi poate nu voi afla niciodată...

Plimbându-mă pe stradă (fără maică-mea, bineînţeles) observ nişte băieţi cum îl bat pe un altul, probabil din afara grupului lor. Poate aş fi considerat până acum că este greşit, dar totuşi, mi se pare intrigant; oare ce le-a făcut? chiar merită să fie bătut? oare frica de ei m-a îndemnat să măresc pasul şi să constat ritmurile nebune ale inimii care mă ameninţă? Depăşind acest incident, observ o fată trecând pe lângă mine, păstrându-şi în mers unduirea lină a picioarelor descoperite sub umbra unei fuste nesimţit de scurte. Poate până acum mi s-ar fi părut grotesc acest scenariu, dar brusc inima începe să o ia din nou razna, iar respiraţia fierbinte mă îndeamnă să mă opresc, căci aş risca probabil o asfixiere altfel. În timp ce întorc privirea înapoi, observ din nou băiatul bătut cu puţin timp în urmă, fugind rupând pământul şi cu nenorociţii după el. Iar acum mă întreb, oare mâna caldă a mamei într-a mea nu ar fi oprit aceste incidente pe cât de nebune, pe atât de intrigante? Şi realizez că tocmai am avut primul contact cu viaţa. Voi ajunge acasă, voi dormi, o nouă zi mă va deştepta, dar nu voi uita prea curând nici privirile crude ale golanilor, dar nici respiraţia echilibrată a domnişoarei atingând în mers vârful înroşit al urechilor mele...