"Ruperea de realitate" (Redefinirea eului, partea IV)

"Nu ştiu dacă aş fi vrut să se ajungă până aici. Scârba râsetelor colegilor mei şi mai ales zâmbetul Adinei la umila mea suferinţă nemeritată m-au determinat să nu mai dau săptămâna aceasta pe la şcoală. Am rămas acasă, cufundându-mă tot mai mult în sobrietatea universului literar, adâncindu-mă parcă într-o nesfârşită aşteptare a unei descoperiri mântuitoare, o descoperire a acelui ceva ce avea să-mi spună DA, tu eşti mai bun decât ei, tu meriţi să ajungi departe, iar ei nu! Dar această aşteptare îmi trezea încontinuu amintiri renegate, amintiri ce aşteptau să iasă la suprafaţă şi să continue umilirea ciclului meu existenţial la infinit. Toţi poeţii care şi-au dat viaţa pentru a da naştere cuvântului, toţi prozatorii care au înecat în picuri de sudoare foile ce urmau să devină legendă, nimeni nu mai poate acum să domolească furtuna apocaliptică ce ameninţă să-mi cuprindă mintea şi să-mi înece suflul într-o mare de remuşcări. Poate nu ar fi trebuit să-l lovesc, poate ar fi mai bine să-mi cer scuze faţă de el şi de restul clasei, poate ar fi bine să o iert şi pe Adina. Iertare...acest cuvânt nu înseamnă mare lucru pentru mine. Toată viaţa am fost nevoit să uit, nu să şi iert faptele nenorociţilor care, în goana lor spre găsirea experienţei de viaţă într-o singură clipă de ignoranţă, nu au ţinut niciodată să fie iertaţi. Din nou mă cufund în gânduri şi mai apăsătoare, din nou realizez că nu am pentru ce să-mi cer iertare. Dacă vreau să ajung undeva în viaţă, trebuie să îndur şi să uit...să uit. Aerul devine din ce în ce mai dens, camera devine din ce în ce mai mică. Dacă nu voi ieşi în curând de aici, risc să fiu omorât. Încerc să mă ridic din pat, dar cad pe jos, cu faţa îndreptată spre peretele de un alb orbitor, care devine tot mai puternic. Ies din cameră, dar casa se clatină cu mine precum un vapor în derivă pe o mare uitată. Ignor papucii care aşteaptă rugători pe jos să fie întrupaţi, iau doar haina din cuier şi ies. Degeaba strigă în urma mea uşa atotvăzătoare, căci deschisă rămâne. Este linişte. Deşi zeci de oameni trec pe lângă mine precum furnicile ce nu se abat din drumul lor nici măcar în faţa unui pericol iminent, eu nu îi mai văd. Un pas, încă un pas, apoi încă unul...las strada în urma mea şi mă îndrept spre parc. De ce, nu ştiu, aşa cum nici omul nu ştie pentru ce a fost lăsat pe acest pământ, aşa cum nici soarele nu ştie de ce fuge de mine pe măsură ce se lasă seara tomnatică. Privesc la ceas şi pare să-mi arate ora 6, însă nu aş putea fi sigur. Aşa cum timpul este relativ, aşa cum universul nu are nici început, nici sfârşit, aşa nici eu nu pot fi sigur că ora indicată este 6. Totuşi am ajuns în parc. Frunzele decolorate de viaţă, dar rămase solemne în tăcerea lor îmi indică drumul spre o bancă roasă de timp, o bancă ce pare să contureze o siluetă. Dar sunt departe. Pe măsură ce mă apropiu de acest obiect lipsit de viaţă, cu unicul scop de a ne sprijini posterioarele ori de câte ori decidem că este nevoie, realizez că silueta îmbrăţişată este de fapt o fată. O fată pe care o cunosc, şi al cărei nume este Sînziana. A fost colegă cu mine încă din generală, dar nu m-a băgat niciodată în seamă să fiu sincer. Presupun că nu mă ridic la nivelul ei aristocratic, cunoştiinţele mele nu au nicio valoare în lumea ei materială şi limitată. -Ce te uiţi aşa la mine? N-ai mai văzut fete în mini până acum? Poate ar trebui să-i spui mămicii tale să te mai scoată şi pe tine din casă. Realizez brusc scopul pentru care am fost înzestraţi cu două urechi la naştere. -Ce stai acolo ca mutu' şi te uiţi la mine? Sau eşti încă supărat pentru ce ţi-a făcut drăguţa de Adina? Un nou râset stârnit pe baza unei analize profunde a psihologiei mele de moment, ce să spun, inteligentă constatare. -Trebuie să recunosc băieţaş, te-ai cam ars la faza aia. Ar fi trebuit să ştii mai bine că nu poţi avea încredere în curva aceea. Dar nah, prostuţii ca tine întreţin economia de azi. Voi învăţaţi să ajungeţi departe, munciţi, iar alţii se distrează şi culeg roadele. Şi până la urmă cine iese în câştig flăcău? Voi treceţi prin viaţă fără a rămâne cu nimic, pe când noi rămânem cu amintirile clipelor de glorie, cu frumuseţea fiecărei secunde trăită după instinct. Vrei să continui pe drumul acesta, treaba ta, dar să ştii de la mine, proştii ca tine nu vor cunoaşte niciodată fericirea! Proşti, fericire, ce naiba ştie ea? Nici măcar să-şi facă unghiile cum trebuie nu ştie...-Eu am plecat, mă aşteaptă Cristi. Ah, şi să nu uit...spune-i mamei tale să-ţi cumpere măcar o pereche de papuci. Ciao fraiere!...rămân pe gânduri. Şi ce mi se pare curios, nu din cauza ultimei remarci. Dacă are dreptate? Dacă îmi voi petrece restul vieţii în căutarea unei fericiri a cărei definiţii nici măcar nu o cunosc? Se face frig şi întrebările mele nu mai au răbdare să-şi primească răspunsul mult dorit. Un pas, încă un pas, trebuie să plec spre casă. Este ora 7 şi de data aceasta relativitatea timpului nu îmi mai pune vederea la îndoială. De ce nu aş putea fi şi eu ca ei? De ce trebuie să fie totul atât de complicat? Timpul nu mai are răbdare cu mine, nici noaptea, nici ziua. Secundele trec, minutele trec, şi viaţa începe să alunece pe lângă mine, fără a mai fi răbdătoare în aşteptarea unui scop final. Încerc din nou să-mi privesc viitorul în faţă şi nu văd decât un copil confuz, reflectând la problemele unei vieţi neîncepute, şi pe deasupra desculţ. Este frig, vântul îşi începe dansul ritualic deasupra asfaltului, măturând frunzele triste şi aruncându-le în voie spre cromatica rece a cerului..."