"Eu împotriva mea" (Redefinirea eului, partea VI)

"Pot să jur că se gândeşte la mine...ştiu, este ora 3 dimineaţa, ar trebui să dorm, dar subconştientul îmbătat de iluziile ce aveau să vină, îmi spune că ea se gândeşte, fără îndoială, la mine. Privirea aceea însetată, zâmbetul acela mocnind a bucurii nemaipomenite, vocea ce m-a împiedicat a-mi curma viaţa aceasta fără cauză ori efect, toate m-au ţinut treaz până la primele raze orbitoare ale soarelui, ce mă anunţau că e timpul să mă pregătesc pentru o nouă revedere cu minunata făptură. Îmbrac hainele anoste fără a clipi, mănânc fără a respira şi plec fără a mai ţine seama că îmi lipsea ghiozdanul din spate. Tocmai în drum spre şcoală aud din nou acea voce blândă, rostindu-mi numele, şi nu strigându-l, într-o anume manieră cum nu a mai făcut-o nimeni până acum. Era, bineînţeles, slavă şi ofrandă zeilor, Loredana. -Ce faci, Bogdan? Nu te-ai săturat de atâta şcoală? -Ba da, dar ce să fac? Cum am rezistat atâţia ani, încă vreo câţiva nu mă vor omorî. -Ei lasă, mă ai pe mine alături să-ţi mai treacă plictiseala! -Aşa este, zilele devin mai scurte acum...Banalitatea conversaţiei şi schimbul a câteva vorbe dulci, chiar dacă au fost aruncate direct din corzile vocale, fără a mai fi prelucrate de creier, m-au făcut să mă simt excelent. Orele şi-au reluat cursul zilnic fără a le păsa de lipsa caietelor de pe jumătatea mea de bancă, şi primele critici nu au întârziat să apară: -Unde-ţi sunt caietele? m-a întrebat răstită diriga'. -Acasă, d-na dirigintă! Astăzi nu le-am mai luat. În mod ciudat, clasa rămase tăcută de data aceasta. Niciodată până acum nu mai răspunsesem atât de impertinent cuiva, darămite unui profesor. Lore zâmbi subtil, dar bineînţeles că am observat acest lucru. Nu mă mai interesa decât persoana ei în acest moment, nici părerile celorlalţi, nici criticile doamnei diriginte ce nu mai conteneau. Dar Dumnezeu a fost bun, înzestrându-ne cu două urechi. Simţeam că ceva este pe cale de a se schimba în mine. Nu mă mai interesa şcoala, iar viitorul îmi părea acum mult prea îndepărtat pentru a mă mai gândi la el. Într-un fel parcă ştiam că drumul pe care eram îndeajuns de aproape acum să-l aleg este oarecum greşit, dar nu mai conta...Ultima pauză din acea zi, chiar înainte de ignorata oră de geografie şi nu mai departe de 50 minute distanţă de drumul spre casă, m-a găsit plimbându-mă prin curte alături de Loredana. În faţa mea, la vreo 50 metri, alături de braţul firav, dar impunător al lui Cristi se afla Sînziana, care mă urmărea rece. -Se pare că ţi-ai găsit o prietenă în cele din urmă, nu-i aşa Bogdănel? Cristi dădu să râdă, dar privirea mea seacă îi întâlni instantaneu faţa şi o forţă să revină la starea sumbră de dinainte. -Poate ar trebui să îi spui domnişoarei că eşti un pic cam ocupat cu studiul pentru o relaţie. Sau poate te-ai decis să renunţi la carte pentru o fetişcană asemeni... -Ce-ar fi să mai taci şi naibii din gură! M-am cam săturat de comentariile tale patetice şi sincer, încep să cred că pe o scară ierarhică oarecare, nu întâlneşti minimul necesar pentru a mi te putea adresa! Din nou, Cristi dădu să îmi răspundă ceva, furios, dar fu reţinut de o oarecare ezitare. Lore îmi zâmbi, iar Sînziana tăcu mâlc. Ce naiba a mai fost şi asta, mă întreb un pic nedumerit. Nu am mai reacţionat niciodată atât de violent, dar...mă simt bine, mă simt puternic, deasupra lor, aşa cum nu am mai fost niciodată...minutele trecură, învăţăturile profesoarei trecură din nou neobservate pe lângă urechile mele atrofiate şi sfârşitul orei mă găsi faţă în faţă cu o nouă provocare: -Auzi, Oana m-a invitat seara aceasta în oraş şi mă întrebam dacă nu ai vrea să vii şi tu? Chiar mi-ar face mare plăcere. -Sigur, voi veni! îi răspund frumoasei mele colege de bancă fără a şovăi şi fără a-mi mai pune întrebări existenţiale înaintea răspunsului aşa cum am făcut atunci când Adina punea la cale maleficul ei plan. Dar oare...nu, Loredana nu ar face aşa ceva. Pur şi simplu, ştiu asta. Părăsind poarta şcolii şi despărţindu-mă de restul colegilor, căci datoriile casei mă obligară de această dată să adopt o nouă rută, mă trezesc faţă în faţă cu Adina, însoţită de Radu, încercând să-mi spună ceva, dar bâlbâindu-se asemeni unor copii...-Te-am auzit când vorbeai cu Loredana, ceva despre o ieşire în oraş. Ne întrebam...nu ai vrea să ne însoţeşti diseară în parc? Alături de ea, bineînţeles...ei, ia te uită cum s-a întors roata. Nu pierd prea mult timp gândindu-mă la un răspuns. -Nu! -Ăăă, pot să întreb...de ce? -Nu, pentru că voi nu mai meritaţi compania mea şi sunt convins, nici a Loredanei. Aşa că vedeţi-vă de treburile voastre şi mai veniţi la mine când veţi avea nevoie de o temă...care, da, de acum încolo va costa! Şi să nu uit...diseară am planuri! Nu permit tăcerii lor să mă plictisească aşa cum nu s-a mai întâmplat până acum şi plec. Firile lor rebele şi îndrăzneala din trecut s-au transformat acum în şovăială şi neîncredere, pe măsură ce asistau cu toţii la dispariţia lui Bogdan şi naşterea unui nou idol, un caracter ce nu avea să mai fie murdărit de acum încolo...de nimeni! Cu alte cuvinte, asistau la o redefinire a eului..."