"Iluzia unui vis" (Redefinirea eului, partea II)

"Bineînţeles că n-am închis un ochi toată noaptea. De fiecare dată când pleoapele, atârnând ca plumbul, încercau să sfârşească chinul ochilor inundaţi de durere, imaginea Adinei îmi apărea precum lumina zilei care te orbeşte pentru câteva clipe în zorii fiecărei dimineţi. O dimineaţă care, inevitabil, a venit şi m-a făcut să constat că pentru prima oară eram cu adevărat nefericit. Mult mai nefericit decât momentele în care colegii râdeau de mine şi mă numeau şoarece de bibliotecă, mai nefericit decât clipele în care eram îmbrâncit pe scări pentru că refuzam să lipsesc de la ore alături de ei şi cu siguranţă mai mizerabil decât ziua în care mi-a părut rău pentru prima oară că m-am născut. Soneria şcolii parcă mă deşteaptă dintr-un lung, dar ameţitor vis. Îmi îndrept paşii îndoielnici către mizerabila sală a clasei a IX-a B şi către marginile roase ale celei de-a doua bănci de pe rândul din mijloc, doar pentru a mă trezi în secunda următoare cu un caiet izbit de tâmplele mele nedormite. -Bogdănele, fereşte căpşorul data viitoare, căci nu am vrea să rămânem pe întuneric! Hohotele flămânde mă dezgustă. Orele trec, spiritele ce mă înconjoară trăiesc la maximum fiecare clipă, ei transformă orice lucru cât de neînsemnat într-un adevărat eveniment. Ce fel de viaţă e asta? Cum poţi trăi fără să te gândeşti la ce te aşteaptă mâine, ori săptămâna viitoare, ori peste 2 ani? Din nou sunt întrerupt cu brutalitate, dar de data aceasta Radu este cel care mă scoate din abisul gândirii mele neîmpărtăşite. -De ce n-ai venit ieri cu noi? Dacă ai ştii ce ai pierdut...O da, sunt sigur că voi regreta peste 10 ani, când voi avea bani şi fericire, acea seară când am ales să satisfac poftele foilor de hârtie în detrimentul buzelor însetate de puţină dulceaţă. -Să ştii că a întrebat Adina de tine, vroia să-ţi spună nu şiu ce...Nu pot să cred, oare vorbeşte serios? Ticălosul vrea să-şi bată joc de mine. Ignoră-l, nu îţi merită atenţia..-Vroiam să discut ceva cu tine, Bogdan! Aveam în gând să merg cu fetele în parc în seara aceasta, dar ele nu mai pot să vină. Mă întrebam, oare nu ai vrea să mă însoţeşti? Nu mai vine nimeni altcineva. -Ăăă, bine, păi..da, sigur că da. -Voi fi la intersecţia cu Calea Nordului, la 7.30. -Da, perfect, ăă, voi fi acolo...cu siguranţă voi fi acolo. Dobitocule! Alte cuvinte nu ai găsit?! Ce impresie şi-a făcut oare Adina despre tine? Nu mai contează acum...La naiba, deja e 7. Arunc în grabă 2 stropi de parfum de orhidee pe gâtul ce-mi tremură de emoţie şi plec grăbit. Nu pot să cred, este aproape ca un vis! Asta trebuie să fie, Calea Nordului...este deja 7.35. Din câte am citit, s-ar părea că fetele întârzie de obicei la întâlniri. Oau, întâlnire, ce frumos sună! Mii şi mii de gânduri îmi invadează ţinutul dintre urechile înroşite de frig, gânduri prea mari pentru speranţe atât de mici...este ora 8. Oare s-a întâmplat ceva? Doar dacă aş fi avut telefon mobil! La naiba! Oare...şi-a uitat de mine? Gândul mi se pare atât de absurd, atât de înfricoşător, încât îl alung, dar revine mereu, în fiecare secundă, în fiecare clipă. Minutele trec, frigul dansează în voie pe armonia pletelor mele, secundele trec şi Adina nu mai apare. Un pas, încă un pas şi plec spre casă, căci deja e ora 9 şi suspinele ameninţă să-mi ia în fiecare moment suflarea. Să fi fost un vis, să fi fost o iluzie, nu ştiu, dar simt că mă prăbuşesc. Sunt nevoit să mă sprijin de un stâlp de înaltă tensiune pentru a nu cădea. Ridic privirea - am ajuns acasă. Şi iată, copil prost, că ceea ce părea a fi o escapadă din rutină s-a dovedit nimic mai mult decât iluzia unui vis prostesc, prea mare pentru caracterul meu prea mic. Trebuie să găsesc energia pentru a face şi aceşti ultimi paşi, înainte de a intra din nou pe poarta obişnuitului, previzibilului, uniculului meu mod de viaţă..."